Lucruri generale precum terenul, altitudinea, oamenii indigeni ar fi destul să justifice o vizită în Bolivia. Are și obiective speciale destule. Salar de Uiyuni înainte de toate, pentru că este unic, inexplicabil și fotogenic. Isla del Sol, Carretera de la muerte, Tihuanaco…lista e lungă.
Salar de Uyuni este în categoria zero, „fără de care nu se poate”, nu poți spune că ai văzut lumea dacă nu ai văzut și locul acesta. Este de fapt un câmp de sare. Sarea, când este acoperită cu apa devine ca sticlă, o oglindă perfectă. Zona de sare are 11.000 km², cam cât două județe din România. E acoperit jumătate de an de câțiva centimetri de apă, iar în celelalte șase luni mai uscate, sarea este expusă și crapă. Cerul este senin mereu și se reflectă în oglinda de sare. Se pierde ideea de orizont și de distanță. Peisajele sunt ireale, mintea nu prea poate să înțeleagă așa ceva.
Ca să vizitezi Salar trebuie să ajungi în orașul Uiyuni. De acolo, plătești un tur și te duc cu o mașină de teren. Te plimbă pe la suveniruri și pe la un restaurant de sare. Apoi intri pe suprafața de sare, practic părăsești realitatea. Nu mai există cer și pământ, sunt doar oglinzi.
Am primit doar o jumătate de doză de salar. După ora de prânz, din cele 20 de mașini de teren, trei au rămas la restaurant, între care și a noastră. Șoferul ne zice că putem merge pe jos următoarele două ore prin Salar, după care omul se culcă. Am făcut doar jumătate de tur. E Bolivia, nu ai cui să te plângi. Când nu-i am dat bacșiș a făcut urât.
Salar-ul mai are și o importanță economică deosebită, deoarece conține undeva între jumătate și două treimi din litiul lumii. Litiul, bineînteles, se găsește în baterii. Acum, cu mașinile electrice Bolivia a căpătat o importanță strategică datorită acestor rezerve. Interesant este că nu se exploatează, nu permit companiilor străine să intre. Există o companie de stat, care însă, scoate foarte puțin neavând tehnologie.
„Careterra de la muerte”, „Șoseaua morții”. De fapt, sunt două, una veche și una nouă. Adevărata este cea veche de pământ. Mai nou, au construit una asfaltată și mai lată pentru mașini. Pe cea veche se fac tururi cu biciclete. Plecarea din La Paz cu microbuzul având biclete deasupra. Costă între 50 si 100 de euro și include transport, bicicleta și o masă. Prețul este mai mare decât merită. Diferența o face calitatea și vârsta bicicletei. Cobori de sus din Anzi până la zona tropicală în 60 de km.
Și aici, ca mai întotdeuna în Bolivia, am luat o mică țeapă. Au scurtat, ne-au dus cu mașina câțiva km în plus, în loc să ne lase să ne urcăm pe biciclete. Odată pe biciclete, am coborât foarte brusc, iar în două ore am ajuns de la 4700 la 1200 de metri. De la frig, cu minus și zăpadă, la verdeață totală și căldură. Pe stânga, cum cobori, sunt prăpastii mari, șoseaua de pământ și lată de 2-3 metri. Totuși, nu este atât de periculoasă pe cât îi e reputația.
Transfăgărășanul are prapastii similare, doar că ete construit după principii inginerești. Șosea a morții este fără nici un dubiu, dar cauza principală este felul bolivian de a conduce. Mai précis, faptul că beau și mestecă frunze de coca la volan. Mașinile și autobuzele tind să fie vechi și prost întreținute de asemenea. În săptămâna în care am coborât cu bicicleta, un autobuz a căzut în prăpastie și asta pe șoseaua nouă. După cinci zile era încă acolo, deoarece era foarte greu de scos.
Isla del sol. Isla del Sol e situată pe lacul Titicaca la 3800 m altitudine. Pe cei 15 km², trăiesc circa 800 de familii în diferite sate. E America de Sud acum câteva sute de ani, fără mașini fără șosele pavate.
Din La Paz am luat autobuzul vreo două ore până în orașul Copacabana. Din Copacabana cu vaporul, o traversare de încă vreo două ore. Am petrecut doar o noapte pe insulă, ideal ar fi fost să petrec trei. Liniște totală care este întreruptă doar de animalele de casă și curte. Majoritatea locuitorilor sunt indigeni, mulți dintre ei îmbrăcați ca pe vremuri. Dimineața, lumea se trezește, se spală în pârâul perfect curat, mulg vacile și le duc la păscut.
Facilități pentru turist sunt destule. Restaurante modeste servesc mâncare simplă, dar bună, în general pește. Cazare extrem de ieftină, care costă cam 5-7 euro o camera. Turiști nu prea mulți, nu se simte că ar fi un loc turistic.
Am traversat în mers insula de la un cap la celălalt, durează cam o jumătate de zi. În stilul tipic bolivian, m-au încasat să trec prin sate, unde cred că am platit 3-4 bilete. Pe unde te așteptai mai puțin, brusc apărea o babă cu teancul de „boletas”. Se cer bilete să mergi pe jos pe insulă, dar să vizitezi ruinele precolumbiene nu.
M-am enervat pe moment, dar per total, a fost extrem de frumos. Lipsa mașinilor face minuni. Nu parcări, nu șosele late, nu clădiri mari. Lumea merge pe jos oriunde are nevoie. Distanțele nu sunt chiar mici, dar oamenii sunt obișnuiți. Când se întâlnesc, și se întâlnesc des, stau de vorbă perioade lungi. Lumea zice, ca pe la noi pe la țară ar fi similar. Nu este așa, satul meu la relații sociale este la ani lumină de insula asta.
Acestea ar fi atracțiile turistice. La Tihuanaco și Valle de la Luna am refuzat să merg deoarece le consider prea turistice și mediatizate. În ciuda multelor dificultăți, totuși, Bolivia rămâne o țară care merită vizitată în detaliu.
Răzvan Vulpea Călătoare
