You are currently viewing JURNAL DE CĂLĂTORIE: Cuba sau drumul înapoi în anii `80 (Partea I)

JURNAL DE CĂLĂTORIE: Cuba sau drumul înapoi în anii `80 (Partea I)

  • Post category:general

Cuba. Toată lumea vorbește despre ea. Să mergem până nu apare McDonald’s. Adevărul este că m-am cam speriat de invazia americană și am decis să merg acolo. Treaba a început la București la consulatul Cubei, unde pe loc, în schimbul a 23 de euro, o doamnă mi-a dat o hârtie care ține loc de viză  și un sfat de aur: să nu mergeți cu dolari că vă taxează 10 la sută la schimb.

Distanțe egale față de America de Nord, Centrală și de Sud. Punct cheie. Nu este de mirare că are istoria pe care o are.

Majoritatea site-urilor de bilete de avion nu îmi dau voie să caut Havana. Am găsit un bilet din Barcelona cu Iberia, preț bun, 625 euro. Fac o paranteză pentru că poate fi utilă. Iberia. Să cumperi bilet pe Iberia nu este deloc ușor. Pe site este un preț, pe app altul. Plătesc,  toate bune, numai că mi-au luat de două ori banii de pe card. În plus, mai apar niște coduri și prescurtări  în loc de Iberia la beneficiar, și am impresia că am băgat cardul pe ceva site pirat. Zeci de telefoane, câteva zile, dau de una care știa despre ce este vorba și îmi transmite că banii i-au luat ca depozit. Cu patru zile înainte de plecare, un conațional mi-a furat pe autobuz în Barcelona portofelul. Treaba gravă este că mi-a luat toate cardurile și la aeroport Iberia cere cardul cu care ai plătit. Sun și spun ce am pățit, soluția este să anulez biletul și să cumpăr altul, la prețul nou, adică 1200 și ceva de euro. Mă duc la aeroport că acolo au birou și sper să rezolv.  Aterizăm în Havana la 9 seara. Aeroport aglomerat dar în regulă, se vede că este embargo, e făcut de manieră mai locală. La coada de la imigrare este arhiplin, primul semn că nu sunt singurul care vrea să vină înaintea turismului de masă. La vamă, doamna funcționar observă că am scris bicicleta în declarație și se uită la mine foarte ciudat.  „Unde este bicicleta?” În geamantan. În acest timp, vecina se pune pe râs și mă pune să desfac. Când văd cât de dezmembrată este, râd și mai tare, mă întreabă dacă mai știu să o asamblez și mă lasă să trec. Tare îmi era frică de vreo taxă. În secunda doi am ieșit, fiind pe ușa aia la aeroport am realizat că ceva nu este normal la capitolul transport. Mândria de pe fețele șoferilor, siguranța și felul în care priveau. Ai mașină sau acces la ceva mașină, în Cuba, șmecher te numești. La informații, doamna se oferă să îmi facă ea legătura cu un taxi de încredere. Mai are pe cineva care merge în centru și putem împărți costul. Taxiul este scump, 30 de euro pe 30 de minute. Doamna, ca prin Cuba, trăiește din comisioane. Partea cu informațiile este doar așa, adică, orice întrebi, ea are ceva pentru tine, Taxi, cazare, turul orașului,  toate prin cunoștințele ei.

Pe străzi este cam întuneric. Capul meu se sucește în toate părțile, peste tot mașini de epocă. Ajungem la cazare, iar casa este ceva particular în centrul Havanei. O luăm din om în om întrebând unde locuiește doamna cutare. De sunat de pe mobil nici gând, minutul este foarte scump, îmi comunică șoferul. Într-un final, găsim ceva și mă cazez. Este apartamentul unei doamne, zona gen Aviatorilor în București, cu vreo 4 camere, dintre care 3 sunt de oaspeți. Urmează somn. A doua zi, la cinci dimineața, trezirea. Vreau să alerg maratonul din Havana. Începe devreme de tot din cauza căldurii. Ies pe ușă cu telefonul în mână să caut startul, El Capitolio, kilometrul zero al orașului. Beznă totală, doar câte un bec pe stâlp la distanțe mari unul față de altul. Bulevarde largi, planificare urbană foarte bună, dar clădiri care parcă nu au fost renovate de 200 de ani. Mă frapează totuși, că trei sferturi din locurile de parcare pe stradă sunt libere, visul femeilor, la orice oră parchezi fără să dai cu spatele. Lume puțină pe străzi, este dumincă, 6 dimineața. Ce mai introducere în Cuba!  Parcă este altă lume. Cred că dacă mă trezeam în ceva dimineață a anului 1960 și o luam pe străzi spre centru, nu ar fi fost diferențe discernibile. Ajung la start, e ziua deja. Aici lume multă. Mulți străini, mulți cubanezi. Distincția este clară, cubanezii cu echipament încropit, parcă din anii ’80. Jumătate dintre ei aleargă maratonul în teniși chinezești. De asemenea, sunt foarte mulți, cu vârste de la 14 la 80 și ceva de ani, se vede ce înseamnă sportul de masă în comunism.

Sunt obosit și se face foarte cald, umiditate maximă. Greu de alergat. Mi se face cam rău, dar nici gând să abandonez. Este Havana totuși, când o să mai nimeresc eu maraton aici?  Pe traseu sunt incredibil de mulți polițai. Eu nu am număr, deoarece am ajuns târziu și nu am avut când să îl ridic. Am bănuieli, că mă urmăresc. Curând, mi se confirmă. Aud în scurt timp: „doi șase, doi șase, el pendejo trece de postul meu”… În față sau spate nu este nimeni, e clar că la mine se referă. Măcar să mă lase să termin maratonul. Traseul este frumos, cartiere ireale, malul mării, centrul fiind cu clădiri foarte frumoase. Polițaii din ce în ce mai cu ochii pe mine, pe unde trec mă arată unul la altul. Ajung la final, mă așteptam la întrebări, dar nu se ia nimeni de mine.

În schimb, mi se face și mai rău, amețesc de trebuie să stau jos. Mă gândesc că poate de foame. Ultima dată am mâncat pe avion. Intru în ceva local pur comunist care are și sandwichuri. Mai bine zis au un fel de sandwich, restul doar pe meniu. Îl iau, costă 5 pesos, adică un leu. Carne de porc uscată cu untură la maximum pe ea în pâine dulce, gen cozonac. Mușc o dată și mă lovește gustul, parcă e carton cu ulei ars pe el. Acum chiar că mi-e rău. Ulterior, intru în ceva farmacie. Cer pastile, aia se uita la mine ca la nebuni. Tot ce are sunt sticluțe negre cu etichete albe făcute parcă în casă. „La hotel Sevilla, acolo este farmacia pentru voi”, îmi spune într-un final. Adică, pentru străini, farmacie de acolo este în peso convertibili. Hotel Sevilla este departe și străzile sunt închise pentru maraton. Cumpăr un suc, găsesc unul care vinde găini la rotisor, iau și îmi mai revin. Înapoi la cazare. Somn și speranța că după masă, îmi voi reveni. După masă, am de gând să despachetez și să fac un tur cu bicicleta. Nu mai am rabdare să văd mai mult din oraș. Sunt aici de 14 ore și parcă sunt de 14 luni. Parcă m-am trezit pe altă lume azi dimineață.

 

Răzvan Vulpea călătoare