Din când în când, câte o noapte se încăpâțânează și nu dă voie somnului odihnitor să pună stăpânire pe minte, suflet și trup și să le treacă într-o altă dimensiune, cea a viselor. Sunt nopțile acelea care vor s-audă, rostite-n gând, întâmplări rămase vii în fiecare dintre noi, păstrate cu sfințenie în cămara sufletului, așezate pe raftul cu amintiri. Prin noianul de amintiri am răscolit și eu într-o asemenea noapte, desprăfuind partu ani din viața mea, într-o noapte lungă de iarnă. Patru ani de liceu trăiți la intensitate maximă, în ciuda tuturor regulilor stricte și a interdicțiilor impuse. Patru ani cu bune și cu rele, cu emoții și bucurii, cu favoruri și frustări, cu împliniri și dezamăgiri, cu rezultate bune și mai puțin bune, cu perioade alternative de navetă și cazări în cămin, după cum permitea programul școlar. Patru ani petrecuți în compania colegilor din prima și a doua treaptă de liceu, conform programei din acea perioadă, anii 1977-1979 și respectiv anii 1979-1981…Doamne, abia acum realizez că vorbesc de fapte și întâmplări petrecute cu patruzeci de ani în urmă!

Toate-mi vin de-avalma-n minte și oricât mi-aș dori, nu cred că voi putea păstra o anume ordine, nici faptică, nici cronologică. Însă…oricum sunt amintiri care dor…și de care îmi este dor…. Îmi este dor de acea uniformă, care numai teoretic era la unison, deoarece în funcți de imaginația, creativitatea ori personalitatea fiecăreia, sarafanul era într-o continuă transformare. Cambrat sau nu, cu cordon ori curea, mini, midi sau maxi, în funcție de conformație. Bluza, albă ori albastră, nici ea nu era scutită de chinuri, căci gulerul și manșetele erau supuse torturii apretului și a fierului de călcat până ședeau,, băț”! Mi-e dor și milă totodată de acea bentiță albă, care își avea locație de drept pe cap, prinsă frumos și trainic în agrafe, dar care numai acolo nu se găsea. Era ori prin buzunare, ori prin ghiozdan sau mapă, după caz, ori…uitată sarmana acasă și uite așa mai vedeai fluturând în vânt, aruncată pe geam de către vreo colegă intrată deja în școală, câte o bentiță, folosită pe post de…bilet de intrare, căci altfel nu se putea, mai ales în cazul în care profesorul de serviciu, era trecut demult de anii tinereții, căci și pe atunci uitarea își spunea cuvântul, ori prea zelos…ca un actor ce-și juca rolul vieții lui. Îmi este dor de rigla cu care ni se măsurau tocurile pantofilor, musai negrii sau maron, de emblema pe care era trecut mare, să vadă toată lumea, numărul liceului și numărul matricol al elevului, cusută trainic pe mânecă, după care erai identificat mai abitir ca după CNP-ul înscris acum în cartea de identitate. Îmi este dor de colegii și colegele din primii ani de liceu, pe care spre rușinea mea i-am cam uitat, și de profesorii pe care i-am sau nu i-am agreat, cum de altfel și dumnealor pe mine. Dar, din câte îmi aduc aminte, mi-e dor de Florentina, tocilara clasei,de Maricica, de Mihaela Stan, de Lelioara. de Puița, de Marian Nistor, unul dintre cei doi băieți din clasă, de Ionel Dogaru, firește cel de-al doilea, de Rodica Stănescu, cea care a trebuit să-și oxigeneze periodic părul, căci ,, jurase cu mâna pe inimă” că e blondă natural, de Mariana, de Feldioara și de câte altele , ale căror nume, spre rușinea mea le-am uitat, dar nu le-am uitat chipul , nu le-am uitat gesturile, nu le-am uitat felul de a fi…Îmi este dor într-un cuvânt de clasa a noua și a zecea R. În egală măsură, îmi este dor și de cei care ne-au călăuzit pașii prin labirintul cunoașterii și ne-au inițiat în tainele ,, meseriei”. Eram clasă cu profil special: Mine, Petrol și Geologie. Poate, atunci când am specificat că aveam numai doi băieți în clasă, v-ați gândit că profilul clasei avea să fie unul mai …feminin. Nici vorbă, dar și vorba ceea: aparențele înșeală! Nu eram noi băieți, însă profesorilor și profesoarelor noastre, le-ar fi fost mult mai ușor cu siguranță, dacă lucrurile ar fi stat invers. Căci marea majoritate dintre, cele care ar fi trebuit să fim…cumințenia pământului, cred că am suferit mutații genetice în apogeul dezvoltării noastre intrauterine, și…n-a mai fost să fie…

Nu știu câți dintre iluștrii noștri dascăli mai deapănă amintiri, ori sunt demult trecuți în lumea umbrelor, dar nu pot să nu amintesc pe ,,tovarășu maistru” Irimia, care a contribuit cu succes la formarea și întărirea musculaturii brațelor și antebrațelor noastre, prin lovituri repetate cu ciocanul, prin tăiere cu bomfaierul și pilirea surplusului de pe elementele de fier forjat, survenit în urma sudurii. Cum să pot uita pe profesoara de matematică, tovarășa Deftu, cea care mi-a dăruit milioane de…a nu de fulgi de zăpadă…milioane de emoții, amenințându-mă cu treapta și trigonometria, mai ceva ca tatăl meu cu școala de corecție. Noroc că eu demult eram prietenă cu frica, și i-am râs în nas trigonometriei… Îmi amintesc cu drag de profesorul de fizică, tovarășu Stematiu, cel care mai în glumă, mai în serios, ne-a băgat ceva fizică în capetele noastre avide de a acumula noi cunoștințe și experiențe, de tovarășa Proca și de tabelul lui Mendelew, de tovarășa Iliescu și a dumneaei Politică Economică, de tovarășa Doina Sima, profa de română, cea care nu m-a putut îndupleca sub nici o formă să merg la Cenaclul Literar, de tovarășa Vlădescu, cea mai cochetă și elegantă profesoară din școală, de tovarășul Platcu, cel mai exigent profesor de română pe care l-am cunoscut, dar pe care l-am ,, șmecherit”, copiind la o teză și jur cu mâna pe inimă că a fost prima și ultima oară când am copiat, în viața mea de școlăriță, teză la care am luat …zece. Da zece…aproape provocându-i atac de cord, celei mai bune eleve din clasă…și cât pe ce mie…Nu-l pot uita pe proful de desen tehnic, dar i-am uitat numele,…nu-i pot uita pe mulți din acea perioadă, firește. E firesc să nu pot uita, ar fi culmea, să nu-mi aduc aminte de cea de a doua treaptă de liceu, de clasa D, de această dată, singura clasă din școală cu un singur băiat, în persoana lui Vasilică, clasă cu un nou profil: Laborant Fluide de Foraj, ei…frumos mai sună nu?…Așa ni se părea și nouă, fetelor, care culmea, trecuserăm cam jumătate din clasă în noua etapă a existenței noastre . Și ce forțe noi primisem! Fete de fete…una și una… Eram o clasă ,, model”…dată exemplu frecvent și ne mândream cu asta,era meritul nostru, al tuturor. Mai ales că în decursul timpului, câștigasem experiență.

Doamne, câte ar fi de spus! Noroc că au dispărut punctele strategige ale orașului Târgoviște, care ar fi putut ,,depune mărturie”, dacă cineva ar fi eventual interesat să facă o reconstituire, și mă refer aici la ,, Zori de zi”, unde mâncam frecvent mici când nu aveam chef de ora de sport, de cinema ,,Popular” ori ,,Victoria”, unde nu conta ce film rula, dar era biletul mai ieftin, iar noi trebuia să ,,omorâm” câte două ore de matematică, de ,,Hanul Galben”…și noi la o bere la halbă,ca fetele, de cofetăria ,,Violeta” sau ,,Crizantema”, unde savuram cele mai ieftine prăjituri, căci cele mai bune erau la ,, Mondial” pe unde noi treceam mai rar….și câte și mai câte. În asemenea context, cum poți uita pe Mihaela ,Flavia, Marga, Lenuța, Iulia, Luci, Aurora, Tatiana, Florentina, Genca, Salomeea, Gicuța, Liliana, Daniela, Viorica, Cecilia, Carmen, Milica, Naty, Liana Lupoiu, Iulia Ciorobea , Doina, Georgeta, Dana, Mimi, Carmen Pavel, Nela, Mariana, Dana Matei,Iulia Serebrian, Mariana, Marieta și cum mă pot uita pe mine. Cum poți uita , zic eu acum, profesorii și maiștrii, din ultimii ani de liceu, aleși parcă pe sprânceană, special pentru noi, ca să ne țină piept , nu alta. Se zice: ,, nu te pune cu femeia”…deci e vorba de una, dar de treizeci și … ce-i drept în devenire, însă esențele tari se țin în sticluțe mici, nu? Așadar, cum poți uita pe ,,mai marele” clasei, profesorul diriginte, Mihai Diaconescu, care ne-a îndopat cu date și evenimente istorice, mai ceva ca pe curcanii sacrificați de americani la Ziua Recunoștinței. Mare în ,,grad”, că de stat, era așa cam puțin peste un metru și jumătate, ca de altfel și ilustru nostru profesor de matematică, temutul domn Zamfir. Și mai era tovarășa Buțcu, profa de Igienă, tovarășa Tudose, cea cu care pe parcursul celor patru ani, eu personal nu m-am putut înțelege cu dumneaei în limba rusă oricât de mult ne-am străduit amândouă. Eu nu înțelegeam ce întreabă, dar aveam o scuză, eram novice în domeniu, așa că marea problemă era la dânsa, și mă miram totdeauna de ce nu înțelege ce răspund, că doar era mult mai avansată și mai pricepută, zău!. Noroc că pe atunci, dacă rămânea un elev corijent la o materie, nu acesta trebuia să justifice ce și cum, ci profesorul și de multe ori, sau mai corect de fiecare dată, orice profesor, indiferent ce materie preda, la sfârșitul trimestrului se punea pe socotit și pe pus note în catalog să-i iasă elevului medie de trecere, că te și mirai ce se deșteptase, așa peste noapte, de-ți venea să-l scuipi să nu-l deochi, pe el elevul… Cum poți uita pe tovarășu Ticușanu, de sport, căruia îi plăceau la nebunie chiloții negrii tetra, încât ,,ne ruga” pe noi, fetele, să facem paradă de cel puțin două ori pe săptămână, în sala de sport, ori pe teren, în aer liber:,, Men sana in corpore sano”, era nu?…Dar, bag seamă că pe dumnealui îl interesa mai mult corpul, nu mintea. De minte se ocupau alți profesori: de geografie, de studiul materialelor, de română, de…câte și mai câte. Mi se părea atunci că materiile sunt grele și profesorii exigenți. Acum mi se pare că nu au fost destul de exigenți precum îmi doresc să fi fost, iar materiile, dacă le-aș mai fi deschis din când în când să fac câte un transfer de cunoștințe, poate s-ar mai fi ușurat încet, încet. Regrete tardive… Și se mai ocupa de pregătirea noastră pentru a da piept cu tumultul vieții, tovarășu maistru, ( nu-i rețin numele), care ne-a ,,plimbat” în practică, practic peste tot: Ploiești, Câmpina, Brașov, Dragomirești, Băicoi și în multe alte locuri…cu sau fără legătură directă cu practica! Amintirile frumoase, întâmplările de neuitat, cunoștințele acumulate, mai mult sau mai puțin, și tot ce înseamnă viața de licean, fiecare în parte și toate laolaltă au făcut ca această perioadă din viața fiecăruia, să rămână tipărită în minte, mai ceva decât cutremurul din martie 1977. Cred că acesta a fost un mic avertisment, dat subtil tovarășilor profesori și maiștrii de atelier, de la Liceul Industrial Nr. 2 Târgoviște. Dacă ar fi fost dat direct, scurt și răspicat, printr-o directivă scrisă, cu siguranță ar fi sunat cam așa: Atenție!…în perioada 15 Septembrie 1977- 15 Iunie 1981, liniștea școlii dumneavoastră va fi zguduită din temelii de un batalion de fete care a încurcat Unitatea Militară, cu liceul de vizavi! Ei, ce ziceți? Eu zic numai atât: ANI DE LICEU….. Și mai zic, cu părere de rău și durere în suflet, ODIHNĂ VEȘNICĂ, celor plecate în lumea fără de dor, la data când am șters praful de pe amintiri, Carmen și Viorica!

Flori Bungete