Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

 

Cântarea războiului

de Ionică Acu

 

I. Întâia știre în sat, mobilizarea

Frunză verde de săcară,

Vine porunca-ntr-o seară

Toți care pușcă au purtat

La arme au de intrat.

 

Părăuț cu apă rece,

În anul patrusprezece

Poruncă aspră-a venit:

Înlăuntru de pornit!

 

Frunză verde iedera,

Vineri sar-atunci era

Când trâmbița o lua

Cu dânsa prin sat sufla.

Câți oameni în câmp erau,

Toți trâmbița auzeau,

Om cu om așa vorbeau:

„Acesta semn nu-i semn bun

Trebe să pornim la drum,

Lucru la câmp să-l lăsăm,

Înlăuntru să intrăm

Lăsăm lucrul câmpului

Mergem la-mpăratului”.

 

Așa oamenii vorbeau

Și din ochi toți lăcrimau

Și o gură cuvânta:

„Cine nouă ne-a lucra?

Fânurile nu-s făcute,

Vitele sunt sus la munte,

Holdele nu-s secerate,

Muierile-s supărate.

Cine nouă ne-a lucra,

Că s-apropie toamna?

Coasele cine le-a bate

Când noi ne ducem departe?”

Așa poruncă-a picat

Coasa din mâini am lăsat…

 

Și iac-un lucru ciudat,

Cum eu departe de sat,

Locuiesc într-un deal mare,

N-am știut de conchemare,

Numai semne am avut

Dimineața la cosit,

Frunză verde ca nalba,

Sâmbătă dimineaț` era:

Coasa o apuc în mână

Și mă duc la iarbă bună.

Și când m-apuc de cosit

-Niciodată n-am pățit-

Un semn rău s-a arătat:

Coasa deloc n-a tăiat.

 

Eu atunci am bănuit

Că ceva rău a venit:

Mi-arămânea soția

Și copila cu dânsa

Și lor cine le-a lucra!

Oare ce să fie? Ziceam

Și la semn mă tot gândeam…

 

Coasa din mâini am zvârlit

Și acasă am venit,

Și eram cam supărat

Pentru semnul arătat,

De soție și copilă

De-amândouă-mi era milă.

În lume cum vor trăi,

Cine le-a agonisi?

 

Apă limpede în baltă

Soția-i îngreunată.

Frunză verde curcubetă,

Soția o cheamă Savetă.

Coajă verde de pe nucă,

Copila o cheamă Măriucă.

Eu la ele tot gândesc

Până prânzul pregătesc.

Când prânzul a fost gătat

Și la dânsul m-au chemat,

Eu atunci greu am oftat

Și din ochi am lăcrămat.

 

Așa mi-a venit să plâng

De n-am putut să mănânc.

Atunci copilița-mi zice:

Mănâncă, tată, nu tot plânge!

Dar eu n-am putut mânca,

Mi se rupea inima,

Când gândeam că le-oi lăsa,

Și ele-or fi necăjite

Căci rămân cu lucruri multe.

 

Vara-atunci era frumoasă

Tot omul bătea o coasă,

Muierile secerau

Pe hotar mândru cântau…

Doamne, bine mai era!

 

M-am apucat și-am prânzit

Iar la lucru am pornit,

Grebla-n mână am luat

Căci am fân de înturnat.

Cum înturnam și lucram

Eu tot la semn mă gândeam…

Ochii odat-am ridicat,

Doamne, ce s-a întâmplat?

Iute-o copilă venea

De 12 ani era

Tânără și frumușea

Cumnățica mea Domnică.

Eu îndată am știut, că

A adus veste din sat

Că-i la război de plecat.

 

Grebla din mâini am scăpat

Fânul nu l-am înturnat

Și mai rău m-am supărat,

Nu de frica de război

Că n-oi înturna-napoi:

Fericit e cel ce moare

Pentru a țării scăpare!

Doar va fi în lume bine

Și pentru noi, plugărime,

S-avem și românii parte

De bine și de dreptate.

Nu m-am spăriat de moarte

Ci m-am supărat prea tare

Pentru a familiei stare.

Grebla eu am aruncat

Și apoi am întrebat:

-Cumnățică, ce-i prin sat,

Ce fel de veste s-a dat?

-Bade, rău s-a întâmplat,

Dumneata ai să te duci

Să lași pe lelea și prunci.

Lemnuș verde de nuiele,

Ele erau surorele,

Mare plângere-ntre ele.

Și m-a apucat o milă

De ele și de copilă.

Copila încă plângea

Și doi ani numai avea.

Cumnata cu ea a rămas,

Eu și soția ne-am tras

Totul pustiu am lăsat

Și ne-am coborât în sat.

 

Era zi de sărbătoare

Și în sat mare mișcare

Nime liniște nu are.

 

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu