Orice poveste, nu-i așa?, începe cu: A fost odată…
Știți și voi, eu, gata,-ncep: într-o vară-nmiresmată,
Când pe cer nu se ivise Luna-n haine de mătase
Și nici marele Luceafăr fața nu și-o arătase,
Stelele încă dormeau, tolănite printre nori,
Se-auzi, pe neașteptate, în grădină, printre flori:
– Este timpul, este timpul, uite ziua a trecut,
Iar noi încă ne gândim și nimic nu am făcut!
Ia, degrabă, și-mpletește, din tulpini de lăcrămioare,
O funie cât s-ajungă, de-aici, pân” la Carul Mare!
Ți-am promis, zise Gheorghiță, către mândra Mărioara,
Că-ntr-o noapte-am să te plimb, sus pe cer cu… trăsioara.
Funia am s-o aruc, cu putere, când se arată,
Și cu multă dibăcie am s-o prind chiar de o roată.
Carul am să-l trag ușor, până atinge pământul
Și în el noi vom urca…,,-Poate vom urca cu gândul!
Zise-n sine-i, Mărioara, și se apucă de-mpletit.
Tare, zău, îmi este teamă, Gheorghiță, că te-ai scrântit!
Tu te-auzi măcar ce spui? Să prinzi Carul de o roată?
Păi crezi că este ușor, cum ai prinde-n brațe-o fată?
Dar mă rog, cine sunt eu, să te contrazic acum?
Împletesc funia-ndată, și-aștept să plecăm la drum!”
Și cam în același timp termină de împletit
Când pe cer, așa, spre Nord, Carul Mare a sosit.
Se-ncordă Gheorghiță-o dată, aruncă cu dibăcie,
Și îl prinse…măi să fie! Ce mai zici acum Mărie?
Mărioara, se-nțelege că nu mai zise nimic,
Aștepta ca să se plimbe, fie chiar și doar un pic.
Dar, cum carul era gol, nici măcar leagăn n-avea,
Se încumetă, băiatul, și-l făcu cu mâna sa.
Din ce oare vă-ntrebați? Firește, din floricele,
Și-l legă, bine să stea, cu vreo două-trei zorele.
I-a pus scoarțe, noi nouțe, din frunze de rozmarin
Și pe leagăn, cuvertură, petale dalbe de crin.
– Gata carul, Mărioară, haide să pornim haihui,
Sus pe cerul înstelat, chiar pe Calea LapteluiI!
,, Ar fi bine să îmi cer de la Gheorghiță iertare…
Nu, mai bine să nu știe că nu l-am crezut în stare
Să prindă, el, CARUL MARE cu o funie din flori!”
Gândi, iar, Măria-n sine-i și…parcă-o trecu fiori.
,, Nu ar fi mai bine dacă, pentru fapta ce-a făcut,
L-aș răsplăti pe Gheorghiță, mâine-n zori, cu un sărut?”
Și roșie, cum e focul, de ce în gând a rostit,
Nici nu a simțit, se pare, când la drum caru-a pornit.
Nu mică i-a fost uimirea când a văzut LEBĂDA,
Înhămată de băiat să conducă…trăsura.
VIZITIUL îl tocmise, pare-se, pe trei parale,
Să îi plimbe toată noaptea, când la deal și când la vale.
Îi dăduse și BUSOLA, ca să nu se rătăcească
De va vrea, cumva, DELFINUL, să încerce să-l găsească.
Și de pe CALEA LACTEE chiar spre CRUCEA SUDULUI,
O porniră-n zbor ușor, pe-aripa COCORULUI.
Se-auzea în depărtare, FECIOARA mângâind LIRA,
Iar un OROLOGIU,-n noapte, în fărâme spărgea tihna.
Au mai întâlnit pe cale BALAURUL și CÂINELE CEL MARE,
SĂGETĂTORUL și SĂGEATA și-un SCORPION negru, se pare.
Chiar pe PERSEU l-au întâlnit, cu PICTORUL ședea la sfat,
Apoi pe VĂRSĂTOR și pe VARAN, pe GEMENI ei i-au vizitat,
Și multe alte constelații, dar zorii zilei se mijiră,
Iar fata noastră și băiatul, din somnul dulce se treziră!
Însă cum ochii au deschis, ei, se grăbiră deodată,
Unul altuia să-și spună ce au visat noaptea toată.
Căci tolăniți, mai de cu seară, printre flori în grădiniță,
Toate-acestea le-au visat, Mărioara și Gheorghiță!
Flori Bungete