Personalitatea marelui voievod român a preocupat cronicari şi istorici străini de-a lungul secolelor, ale căror aprecieri şi puncte de vedere au constituit izvoare istorice deosebit de preţioase. Istoria şi viaţa eroului român se dezvoltă cu o repeziciune nemaipomenită: începutul  este aşa de aproape de sfârşitul ei, leagănul aşa de aproape de mormânt. Şi cu toate acestea, în scurta domnie a celor 8 ani, ce îngrămădire de fapte aruncate unele peste altele, ce material imens pentru istoric! Păstor „bun şi creştin şi iubitor de săraci şi cu frica lui Dumnezeu”, Mihai Viteazul a fost un stălucit strateg militar, un bun politician, dar şi un domn evlavios, dăruindu-şi sabia pentru apărarea credinţei, susţinând Biserica Ortodoxă şi promovând, pentru prima dată, unitatea noastră naţională.

Readucerea capului marelui voievod Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu la 26 august 1920, se înscrie în ceea ce istoriografia românească a denumit odiseea relicvei sacre a neamului românesc. Pentru a înțelege acest proces istoric, se cuvine să precizăm unele aspecte care au precedat acest eveniment, odată cu intrarea României în primul război mondial și decizia istorică de a se muta craniul sfânt al voievodului Mihai Viteazul depus încă din 1601 la Mănăstirea Dealu, cu scopul de a fi salvat din calea ocupanților germani.

La 4 august 1916 intra în primul război mondial şi România, alături de Antanta, cu scopul declarat de a îndeplini principalul deziderat al tuturor românilor: desăvârşirea unităţii naţionale, operă începută de Mihai Viteazul încă din 1600. După entuziasmul creat de primele succese ale armatei române, a urmat începând cu 9 decembrie 1916, ocupaţia germană, sub conducerea generalului de infanterie Tülff von Tscheppe und Weidenbach, avându-l ca şef de stat major pe colonelul Heutsch. Acest lucru a determinat armata română să se retragă în Moldova, lăsând sub ocupaţia Puterilor Centrale mare parte din teritoriul României, inclusiv capitala. În aceste momente dificile pentru poporul român, pentru a nu fi capturat şi batjocorit  craniul lui Mihai Viteazul de către trupele austro-ungare, care ocupaseră cea mai mare parte a judeţului Dâmboviţa prin Etapa 266 prusiană, al cărei Comandament (Etappen-Kommandantur) a fost instalat la Târgovişte, în localul Primăriei, s-a luat decizia istorică de a fi salvată relicva sfântă a neamului românesc. Fiind părtaş la tragicele evenimente, ministrul cultelor I. G. Duca, unul dintre colaboratorii lui Ion I. C. Brătianu, nota în memoriile sale: „În sfârşit, tot atunci s-a întâmplat şi episodul referitor la capul lui Mihai Viteazul. Precum se ştie, acesta era păstrat într-o cutie de metal frumos lucrată la Mănăstirea Dealu. Auzind că pe acea parte sunt trupe ungare, ne-am temut că ele ocupând Târgoviştea să nu profaneze rămăşiţele eroului care cucerise Ardealul şi întrupase visul românismului, pe care noi încercăm să-l îndeplinim azi pentru vecie. Ne-am hotărât deci, să luăm acest cap care era şi simbolul unităţii noastre naţionale şi să-l păstrăm alături de drapelul ţării cât timp va bate peste noi furtuna restriştei. Astfel, capul lui Mihai Viteazul a fost transportat în ajunul invaziei la Iaşi şi aşezat în biserica Mitropoliei ”. În acelaşi context, marele istoric Nicolae Iorga, nota: „în 1916 la pătrunderea inamicului în ţară < Invadatorii germani pângăriseră mormântul lui Mircea cel Bătrân de la Mănăstirea Cozia şi craniul lui Radu cel Mare de la Mănăstirea Dealu crezând că este al lui Mihai Viteazul.>, doi profesori evlavioşi au considerat că trebuie să apere racla sfântă de noua pângărire, au dus-o la Iaşi unde au depus-o la Mitropolie”, întorcându-se astfel, din nou în Iaşul unde, ca şi în Suceava, Mihai îşi făcuse intrarea triumfală în iunie 1600.

La îndemnul lui Nicolae Iorga, dascălilor Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, preotul Alexandru Dolinescu (profesor de religie între anii 1912-1924) şi Theodor Naum (profesor de limba română între anii 1914-1919), le-a revenit misiunea istorică de a salva craniul lui Mihai Viteazul, în condiţii foarte grele pricinuite de evacuarea liceului în Moldova la Dorohoi şi ulterior la Iaşi. Transportul preţioasei relicve la Iaşi prin Bucureşti, s-a realizat de către preotul Alexandru Dolinescu, care a înfăşurat-o într-o veche stofă bisericească şi apoi într-o alta obişnuită, ascunsă într-o cutie din lemn de cireş căptuşită cu o catifea roşie. Acest episod este amplu descris de către soţia profesorului Alexandru Dolinescu: „Iorga a obţinut la Bucureşti autorizaţia de la Mitropolie şi de la Ministerul de Război şi a rezervat biletul pentru un compartiment dintr-un tren special. Toate acestea le-a trimis direcţiei liceului. Pe la sfârşitul lui octombrie 1916, Alexandru Dolinescu mi-a adus o cutie frumoasă din lemn de cireş, am învelit ţeasta într-o stofă bisericească şi am aşezat-o în cutia aceea pe care am vârât-o într-un geamantan, iar împrejurul ei am pus lucruşoarele copiilor (aveam trei copii, cel mare de 5 ani). Directorul de studii Ion Pavelescu ne-a dat maşina şcolii şi un soldat, ajutor la bagaje şi am plecat, cu ce am putut lua în grabă, la Bucureşti. Ajunsesem în capitală înainte de prânz, iar trenul a plecat sear ape la zece. Era o aglomeraţie de nedescris, mii de oameni se refugiau. Am ajuns la Iaşi a doua zip e la 11, din gară, Alexandru a mers la Mitropolie să predea capul”.

În dimineaţa zilei de duminică 17/30 noiembrie 1916, preotul Dolinescu a fost întâmpinat în gara din Iaşi de către profesorul Naum (acesta făcuse deplasarea în capitala Moldovei mai devreme cu scopul de a prezenta adresele oficiale privind prevenirea autorităţilor locale), cei doi profesori predând tigva sacră Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Cu această ocazie, a fost semnat jurnalul nr. 3512 de către mitropolitul Pimen (1909-1934), preotul Alexandru Dolinescu, profesorul Theodor Naum şi protosinghelul Policarp Luca: „Se constată de noi prin acest jurnal că astăzi, duminică 17 octombrie 1916, ora 3 după amiază, a sosit la Iaşi, părintele Alexandru Dolinescu preot şi profesor la Şcoala militară de la mănăstirea Dealului şi ne-a predat capul Voievodului Mihai Viteazul, din două piese, tigva şi maxilarul de jos, aşezat într-o cutie de lemn încuiată”. După ce relicva a fost depusă într-o tainiţă pe peretele de răsărit al sfântului altar, în grija eclisiarhului Mitropoliei, Policarp Luca, a fost semnat actul de predare de către cei implicaţi, fiind redactat în trei exemplare: unul a rămas în custodia Mitropoliei, iar celelalte două au fost predate de către profesorul Theodor Naum ministrului Cultelor I. G. Duca şi lui  Vintilă Brătianu, ministrul de război.

Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul avea să continue în vara „tripticului” an 1917, când ţeasta Voievodului a fost strămutată la Kerson, un orăşel de lângă gurile Niprului din sudul Ucrainei. Pentru efectuarea acestei operaţiuni secrete, ministrul Cultelor I. G. Duca, i-a însărcinat pe administratorul Casei Bisericilor, Petre Gârboviceanu (1862-1938) și pe directorul Seminarului „Sf. Grigore Decapolitul” din Craiova, Grigore Popescu Breasta (1875-1955), cerându-i acestuia din urmă s-o aibă în grijă şi s-o aducă intactă înapoi relicva atât de preţioasă. Acest episod al pribegiei craniului lui Mihai Viteazul, este magistral descris de I. G. Duca în memoriile sale: „Epopeea lui Gârboviceanu cu craniul marelui voievod în Rusia revoluţionară merită să fie scrisă, istorica relicvă ascunsă în cutii de pălării spre a nu deştepta atenţia agenţilor bolşevici, spaima perpetuă a conului Petrache, conştiinţa răspunderii ce i se încredinţase, lupta aceasta de-a ascunselea este o adevărată tragi-comedie”. La Kerson, preotul Grigore Popescu Breasta a ascuns cutia cu craniul voievodului sub poala acoperământului Sfintei Mese a Altarului, şi a ţinut predici în şapte spitale salvând aproximativ 1800 răniţi români de la executare de către trupele germane.

Din memoriile preotului Grigore Popescu Breasta publicate de fiica sa în 1977, aflăm că pribegia Voievodului Mihai în Ucraina s-a sfârşit la 3/16 aprilie 1918, când Petre Gârboviceanu şi Grigore Popescu Breasta s-au întors la Iaşi, iar peste două zile au predat relicva sfântă, mitropolitului Pimen al Moldovei.

Tigva sacră a neamului românesc, a rămas în capitala Moldovei până la data de 23 august/5 septembrie 1920, timp în care „naţiunea română spre a câştiga şi a-şi păstra independenţa a trebuit s-o puie sub ocrotirea puterii sale”. În acest context,  Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), nu a creat un stat român întregit, ci a recunoscut doar justeţea unui act pe care poporul român îl realizase deja prin lupta sa: unitatea naţională. Această perioadă coincide în acelaşi timp cu eforturile lui Nicolae Iorga de a readuce ţeasta lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu în sarcofagul care îl aştepta încă din 1913, şi de unde, forţat de împrejurări plecase a doua oară în pribegie.

Surse:

– A. D. Xenopol, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, Bucureşti, 1915;

-Alexandru A. Vasilescu, A 317 aniversare a morţii lui Mihai Viteazul. Discurs ţinut la Liceul Militar „Mănăstirea Dealul”, Tipografia „Viitorul” Petre G. Popescu, Târgovişte, 1919;

-Nicolae Iorga, Soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul: Idei dintr-o conferinţă ţinută la Iaşi şi discursul rostit la Mănăstirea Dealului în numele Academiei Române şi al Ligii Culturale cu prilejul aducerii capului lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1920;

-Alexandru Dolinescu, Ridicarea capului Marelui Voievod Mihai Viteazul de la mănăstirea Dealul în octombrie 1916, în „Neamul Românesc”, an XV (1920), nr. 185, joi 26 august;

-P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Fundaţia Regelui Carol I, Bucureşti, 1936;

-Scarlat Porcescu, Craniul voievodului Mihai Viteazul, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol Iaşi”, tom XIV, 1977;

-Scarlat Porcescu, Capul domnitorului Mihai Viteazul la Iaşi în 1916-1920, în „B.O.R.”, CXVI nr. 11-12, 1978;

-I. G. Duca, Amintiri politice, Colecţia „Memorii şi mărturii”, vol. II, München, Jon Dumitru-Verlag, 1981;

-Constantin I. Stan, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916 – 1920), în „Alma Mater Porolissensis”, Zalău, II, nr. 4, iulie 2001;

-Mihai Oproiu, Pârvan Dobrin, Târgovişte. Oraşul şi împrejurimile sale între 1821-1918, Vol. II, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2001;

-Constantin Rezachevici, Capul lui Mihai Viteazul şi Mănăstirea Dealu, în vol. lucrărilor Sesiunii de comu­nicări ştiinţifice „Mihai Viteazul, domn creştin, strateg militar şi întregitor de neam”, Târgovişte, 7-8 septembrie 2001, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2003;

-Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul, de la Turda la Târgovişte, în vol. ,,Arheologie şi istorie în spaţiul carpato – balcanic” (coordonator Denis Căprăroiu), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011;

-Cornel Mărculescu, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul în 1920, în Revista Hristica, Editată de militarii din Garnizoana Târgovişte, Nr. 9, Târgovişte, 2011;

-Cornel Mărculescu, Mutarea capului lui Mihai Viteazul de la Târgoviște la Iași. Refugiul la Kerson (Ucraina) și revenirea la Iași (1916-1920), în „Curier. Revistă de cultură și bibliologie”, An XIX, nr. 2 (38), Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013;

-Cornel Mărculescu, Strămutarea rămășițelor pământești ale domnitorului Mihai Viteazul și readucerea lor la Mănăstirea Dealu (1916-1920), în „Patmos” Revistă de studii interdisciplinare, Editată de Centrul de Cercetări Științifice Interdisciplinare Dumitru Stăniloaie al Universității Valahia din Târgoviște, Numărul 11, Anul VI/1, București-Târgoviște,  Valahia University Press, decembrie 2017;

-Constantin Cloșcă, Istoria aducerii capului lui Mihai Viteazul la Iași (1916-1920), Editura Doxologia, Iași, 2019;

-Cornel Mărculescu, Memorie și cinstire: 100 de ani de la readucerea capului lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu (1920-2020), în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, An XXIII, nr. 2 (88), Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2020;

-Cornel Mărculescu, Personalitatea și epoca lui Mihai Viteazul (1593-1601), între literatură și preamărire religioasă, în vol. „Voievodul Mihai Viteazul – apărător și mărturisitor al credinței strămoșești, Editura Arhiepiscopiei Târgoviștei, 2021.

Prof.dr. Cornel Mărculescu