PARTEA  a-III-a

Capitolul I

-Radu, trebuie să faci ceva cu viața ta! Au trecut aproape șase luni de când stai închis în această rezervă. Nu vrei să vezi pe nimeni, nu vrei să vorbești cu nimeni. Am obosit și eu, crede-mă, să tot insist pe această temă!

-Atunci nu mai insista! Te-am rugat de mii de ori să nu mai insiști. Pricepe și tu o dată că îmi este bine așa. Și nu sunt singur. Sunt eu, cu mine! Ne înțelegem de minune. Numai tu, când și când, strici armonia dintre noi.Nici nu-ți dai seama cât de bine îmi… de fapt, ne este. Mă și mir că nu ai înțeles asta până acum! Dar tu nu înțelegi nici măcar faptul că te-am acceptat în viața noastră, nu ca să ne critici, te-am acceptat pentru că tu ai nevoie de noi, altfel de ce ai veni aici zilnic?!…

-Hai că asta e prea de tot! zise ofensat Cosmin. Auzi, am nevoie de tine…mă rog, de voi! E cel mai…, nici nu știu cum să mă exprim, zău! Ai devenit insuportabil. Tu cu …tine, sunteți, și la propriu și la figurat, clar…duși! Nu-mi vine să cred cât de aberant ești. Vin aici pentru că ești prietenul meu, asociatul meu, pentru că mă doare sufletul să te văd în halul acesta! De când a murit Mira…

-Te rog frumos, și acum, pentru ultima oară! Mirabela nu e moartă. Mirabela a trecut într-o altă dimensiune, am văzut cu ochii mei, ți-am spus de nenumărate de ori…dar nici tu, nici ceilalți nu vreți, ori nu puteți să înțelegeți asta! se lamentă Radu, făcându-l pe Cosmin să-și schimbe atitudinea.

– Bine, bine, cum zici tu! Așadar, de când Mirabela a…trecut într-o altă dimensiune, continuă acesta, mirându-se și el de ceea ce spunea, tu ai pierdut complet contactul cu realitatea. Nu cumva și tu ai trecut…dincolo? Sau te afli undeva blocat între și între…că oricum, aici nu mai ești de mult timp. Nici de Dorina nu-ți mai pasă, e ca și cum n-ar exista. Ți-a ieșit complet din minte faptul că ai un copil. Și un copil înseamnă o enormă responsabilitate…

-Știu că îi este bine, am toată încrederea în voi! interveni Radu promt, dar tăcu imediat, ca și cum, în adâncul sufletului s-ar fi simțit vinovat.

-Bineînțeles că îi este bine…fizic, dar emoțional? Dar pe tine și pe tine, Doamne că o iau și eu razna, te…vă interesează? E totuși un copil, Radu, copil cum ai fost și tu, care are nevoie de afecțiune și de dragoste părintească! Te rog să te gândești bine la asta.Iar acum, în altă ordine de idei, îți spun și eu ceva, și te rog bagă-ți bine în cap. O spun pentru  prima și pentru ultima oară: dacă mâine, la ora obișnuită la care vin în vizită nu TE găsesc afară, la aer, fac cale întoarsă. Eu aici, în această cameră, unde găsesc mereu o ușă închisă și pe care trebuie să o închid de fiecare dată la plecare, nu mai intru! Ai auzit? M-am săturat! Am obosit! Eu sunt unul singur și sunt cu picioarele pe pământ deocamdată, nu cu capul în nori, și așa vreau să rămân! Să mă lupt pentru afacearea noastră, pentru Dorina, pentru tine…pentru Dumnezeu, înțelege odată! Eu am plecat, așa că la reve…dar nu, mai bine nu îți spun nimic. E alegerea ta. Hotărăște tu ceea ce va urma să îți spun! Sunt numai două variante, nu o să-ți fie greu de ales. Dacă va fi „la revedere” sau „adio”, am să văd mâine. Sper că am fost destul de clar, mai zise Cosmin, și ieși trântind ușa după el. Îl durea sufletul că se comportase ca atare, nu știa cum va reacționa Radu, însă subconștientul îi spunea că trebuia să facă lucrul ăsta mai de mult. Stătu un timp în fața ușii așteptând. Nicio mișcare dincolo de ea, niciun geamăt, nicio replică. Trase aer adânc în piept și plecă, zicând încet, numai pentru el:

-Am făcut-o și pe-asta! Aștept urmarea. Radu nu mai poate continua să se erijeze în victimă…în singura victimă a unei tragedii. Pe Mirabela o iubea multă, foarte multă lume. Oare ce s-ar fi întâmplat ca toți deodată să trecă cu ea…„într-o altă dimensiune”? Ar fi devenit cu siguranță neîncăpătoare, ea, dimensiunea. Doamne, te rog, luminează-i mintea întunecată de prea multă durere! Am nevoie de el, lucid, aici pe pământ. Nu este de ajuns că sufletul lui se zbate între două lumi?

Cei mai mulți dintre bolnavii din pavilion își primeau medicamentele la parter, în sala de tratamente. Puțini, printre care și Radu, aveau „privilegiul” de a le primi în camere. El mai avea un…regim preferențial: o mică baie, dotată cu strictul necesar, ceea ce îi permitea „luxul” de a nu ieși din cameră niciodată. Până și mâncarea o primea la pat. Doctorul care îl trata, se  lăsase captivat de așa zisa boală a lui Radu. Cunoștea foarte bine psihologia oamenilor care trec prin asemenea tragedii. Comportamentele lor sunt diferite de la un caz la altul, dar al lui era total diferit de celelalte cazuri. Era cel mai liniștit dintre pacienți. Nu vorbea cu nimeni, nu întreba nimic, nu cerea niciodată nimic, atunci când era cazul răspundea numai cu „da” sau „nu”, nu era niciodată nemulțumit de ceva, nu ieșea din cameră, nu lăsa nicicând ușa deschisă și nu primea pe nimeni la el. Cu excepția lui Cosmin, firește, a personalului și a doctorului când și când.
Pentru toți, el era domnul Radu. El se adresa lor, după caz, cu „domnule”, „doamnă” ori „domnișoară”.

În acea dimineață de început de primăvară, Veronica, o tânără asistentă, abia intrată în tură, urcă la „domnul Radu” să-i ducă medicamentele. Privea fereastra din capătul holului prin care, fără să-i pese de gratiile groase, intra soarele, răspândind în jur o lumină caldă, binefăcătoare. Se opri în fața rezervei, și fără să privească ușa, din instinct se pregăti să ciocăne, așa cum făcea de obicei, deschizând-o numai când primea răspunsul și invitația de a intra. Mâna îi scăpă în gol. Speriată, întoarse capul și văzu direct patul pe care Radu era întins cu fața spre perete. Clipi des de câteva orinevenindu-i să creadă. Ciocăni ușor în pervaz, întrebând sfioasă:

-Domnuʼ Radu, sunteți bine? Pot să intru?

-Da, intră! Și…da, sunt bine!

-Medicamentele le las pe noptieră, sau vă aduc un pahar cu apă?, mai întrebă ea.

-Lasă-le te rog pe noptieră, le înghit eu mai târziu, zise Radu. Pot să te întreb ceva?

Veronica făcu ochii și mai mari. Se întâmpla ceva ciudat: făceau conversație!

-Desigur!, se adună ea imediat. Întrebați-mă!

-Cum este afară? Se anunță o zi frumoasă?

-Cea mai frumoasă zi de primăvară de până acum! Așa au apus și la Meteo. În curte, printre frunze au apărut primii ghiocei.Sunt așa de gingași, nu te poți abține să nu-i cuprinzi între palme și să-i săruți. Și soarele răspândește deja o căldură blândă, binefăcătoare. O să fie o zi caldă, fără niciun nor pe cer. Și asta se poate vedeafoarte clar,   uitându-vă pe fereastră, fără să țineți cont de prognoza meteo!

-Mulțumesc! Pot să te mai întreb ceva?

-Cum să nu? Orice, se grăbi Veronica să răspundă, dorind să lungească dialogul.

Era o minune că o alesese tocmai pe ea să-i fie interlocutoare. Până atunci, cel puțin în prezența ei, nu rostise decât cele două cuvinte: da sau nu!

-Cam pe la ce oră din zi se află mai puțină lume prin curte?, puse Radu întrebarea.

-După ce se sevește masa de prânz!

Avu imboldul de a întreba: de ce? dar se abținu. Nu se cădea să intre în amănunte, dar gândi în mintea ei: cu siguranță azi se va întâmpla o…minune, nu trebuie să o ratez. Trebuie să fiu atentă. Vocea lui Radu o făcu să tresară și să revină la realitate.

-Bine, mulțumesc, poți pleca!

Veronica ieși, fără să se întoarcă, privind lung la el, parcă nevenindu-i să creadă că dialogul acela chiar a avut loc. Din obișnuință apucă mânerul clanței să tragă ușa după ea. Se auzi un scârțâit ușor.

-Lasă ușa deschisă, te rog!

Asistenta îi dădu drumul ușii, cu o mișcare bruscă, de parcă ar fi electrocutat-o, cerându-și scuze și plecă, coborând scările în fugă. Intră pe ușa cabinetului, val vârtej, spre surprinderea tuturor, zicând:

-A vorbit!…Domnu Radu a vorbit!…

Tânăra povesti cu lux de amănunte toată conversația, lăsând întreaga audiență cu gura căscată.

-Trebuie înștiințat domnul doctor, zise asistenta șefă, și plecă să-și facă datoria.

Faptul că ușa rezervei lui Radu era deschisă și când i s-a sevit micul dejun, gustarea și prânzul nu a mai mirat pe nimeni. Și nici treningul, adidașii și vesta groasă care așteptau pe scaun nu au ridicat vreun semn de întrebare. Când a coborât cu tava pe care-i servise prânzul, Maricica, doamna de la bucătărie a spus degajată, ca  titlu informativ:

-Domnul Radu o să iasă din cameră!, de parcă așa ceva se întâmpla în fiecare zi.

Îl lăsase asezat pe marginea patului, privind la scaunul cu îmbrăcăminte.

Asistenta șefă își luă halatul gros din cuier, îl îmbrăcă, și ieși afară. Se așeză pe banca de lângă ușă, scoase o țigară, o aprinse și așteptă.

Așa cum preconizase Veronica în curte nu era țipenie de om. Câte o asistentă se zărea din cînd în când pe aleea străjuită de copaci groși și înalți, mânjiți de verdele crud al frunzelor abia ivite, câte un vizitator ici colo, ori câte un brancardier transportând vreun bolnav de la un pavilion la altul. Fiind atât de puțini oameni în jur, ai crede că în văzduh era o liniște absolută. Nicidecum! Zgomotul asurzitor al mașinilor care circulau pe șoseaua din imediata apropiere precum și sirenele salvărilor într-un continuu dute-vino, spărgeau în mii de cioburi acea liniște…imaginară. Cu toate acestea, Radu își făcu apariția în cadrul ușii de la ieșirea principală a pavilionului. Ușa de la cabinetul asistentelor, cum era și de așteptat, stătea larg deschisă. Trecuse pe lângă ele fără să întoarcă privirea, fixând un punct aflat undeva în fața lui, de parcă ar fi fost în transă. Se opri numai pentru o clipă după ce coborâ treapta, apoi își continuă drumul, făcând câțiva pași până la marginea terasei. Nici când trecu pe lângă asistenta de pe banca din partea stângă a ușii  nu aruncă nicio privire, nu rosti niciun salut. Își ridică ochii și privi cerul. Îi coborâ însă imediat deranjat de razele orbitoare ale soarelui. Așa cum îl informase și  Veronica, era o zi însorită. Radu simți cum o amețeală ușoară pune stăpânire pe el. Simțea nevoia să se așeze. Se întoarse si căută din priviri o bancă. Abia atunci o zări pe doamna Constantin, asistenta. Chiar dacă toate celelalte bănci erau goale, el i se adresă politicos:

-Bună ziua, doamnă! Scuze, nu v-am văzut când am ieșit. Pot să mă așez lângă dumneavoastră?

-Bineînțeles, luați loc! Vă servesc cu o țigară?

-Nu, mulțumesc, le am pe ale mele!, zise el și scoase pachetul aprinzându-și o țigară, după care continuă:
Frumoasă zi! Îmi era dor de soare, de copaci, de iarbă, de albastrul cerului. De la fereastra camerei natura nu e la fel de frumoasă!

-Într-adevăr, de la fereastră nu-i poți simți pulsul, nu-i poți percepe vibrația și mirosul.

-Da aveți dreptate. Contactul cu natura te…readuce la viață! Păcat că nu pe toți…Unii nu vor mai simți niciodată vibrația naturii, nu vor mai simți niciodată mirosul de verde crud, nu vor mai putea privi niciodată cerul și nu vor mai asculta cântecul păsărilor…

-Și totuși, viața merge mai departe!, zise doamna Constantin. Eu am învățat, cei drept destul de greu, să trăiesc și pentru alții…Dar să știți: cei care au plecat dintre noi, pentru totdeauna, de fapt  nu ne părăsesc niciodată. Doar se dau puțin la o parte, făcând loc altora să intre în viața noastră. Cum se spune? Parcă așa, dacă nu greșesc: „Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă!”

-Antonie Laurent Lavoisier.

-Poftim?, întrebă doamna Constantin.

-El a spus asta, părintele chimiei moderne.

-Mă rog…

După această replică, Radu rămase pe gânduri. Văzându-l atât de…absorbit, asistenta se ridică și îl lăsă singur. Sau poate nu, poate nu era singur, tocmai de aceea nu dori să-l mai deranjeze, să-i tulbure gândurile nici măcar cu respirația ei.

Trecuse și ea printr-o experiență asemănătoare. Poate natura meseriei, poate faptul că de copiii ei nu a avut cine să aibă grijă, poate că din punct de vedere financiar nu și-a permis să fie inactivă, se ridicase, și la propriu și la figurat, din locul în care se prăbușieși cu ochii plini de lacrimi, își spusese, cu toată tăria, tare și răspicat: viața merge mai departe! Și reușise, spre admirația unora și surprinderea altora. Surprinsă a fost și ea de reacția de astăzi a lui Raduși il admira pentru curajul de care a dat dovadă, de a da piept din nou cu…viața, cu realitatea crudă. Se așeză la fereastra cabinetului și îl urmări cu privirea o bună bucată de vreme. I-au dat lacrimile când l-a văzut ridicându-se de pe bancă, mergând în curte printre copaci, răscolind cu mâna frunzele răpuse de toamna trecută și culegând ghiocei, prinzându-i într-un buchețel pe care îl așeză cu grijă în căușul palmei. Cu mare grijă îi duse la gură și îi… sărută. Cu siguranță, probabil fiind prea preocupată de a-și  șterge propriile lacrimi, ceea ce îi scăpase asistentei au fost cele câteva lacrimi fierbinți pe care Radu le-a vărsat peste ghioceii proaspăt culeși! De cum a ieșit de pe culoarul dintre clădirea administrației și corpul lateral al pavilonului în care era internat Radu, Cosmin se opri. Rămase pironit locului, cu ochii țintă pe o bancă. A stat acolo o bună bucată de timp până când a putut să-și controleze emoțiile și lacrimile. Când se simți în stare, păși pe aleea principală, și se îndreptă cu pași repezi spre banca pe care era așezat Radu. Ca și cum acest lucru ar fi fost ceva firesc, petrecut în fiecare zi, îi zise:

-Bine te-am găsit! Ce faci?

-Am ieșit să te întâmpin, iar când pleci, vreau să-ți spun „la revedere”!, îi răspunse Radu fără nici un tremur în glas, cu o stăpânire de sine, care pe Cosmin nu-l surprinse câtuși de puțin. Văzuse această atitudine la prietenul său de multe ori, era unul dintre motivele pentru care îl admirase încă de când s-au cunoscut.

-Așa te vreau, prietene! Bine ai revenit printre noi!

-Dorina ce face?…E bine?…Cum se descurcă Iuliana cu ea?…Cred că și ei îi este destul de greu.

-Sunt bine amândouă! Vrei să le vezi? Mâine putem veni împreună!…

-Nu, mâine cred că… vom pleca împreună! Treaba mea aici s-a terminat. Mi-a trebuit cam mult timp să aleg, dar să știi că mi-a fost și tare greu. Am ales să fiu cu voi. De azi înainte, Mirabela va avea parte de odihna veșnică. Uite, am cules ghiocei. Voi găsi o ocazie să-i așez într-o zi pe mormântul ei. Poate vom merge împreună…

Cosmin privea la el cu ochii în lacrimi. Oricât a încercat nu și le-a mai putut înghiți.

-Ce faci, plângi?, îl întrebă Radu, aparent impasibil.

-De bucurie! De bucuria de a-mi fi regăsit vechiul prieten.

-Am fost mereu aici, și voi fi întotdeauna, numai că am avut nevoie de…mine…pentru a mă putea înțelege. Nu știu în ce măsură am reușit, dar un lucru știu sigur. Am înțeles cât de mult contează un prieten, o prietenie care se bazează pe dragoste și sinceritate. Poate s-ar cădea să-ți spun: iartă-mă! Dar n-am s-o fac. Dacă mi-aș cere iertare și m-ai ierta, nu aș mai avea nicio…obligație față de tine. Lasă-mă să-ți fiu dator toată viața, pentru tot ce ai făcut pentru mine!

-Radu, te rog frumos! Tot ce am făcut pentru tine, n-am făcut pentru a te îndatora. Ești prietenul meu, ba mai mult, te consider fratele meu, știi bine. Am făcut-o în mare parte pentru mine, căci mă simt în siguranță când te am în preajmă. Am făcut-o pentru Dorina, pe care o iubesc ca pe copilul meu, am făcut-o pentru părinții Mirabelei, care nu ar fi suportat să te piardă și pe tine, și am făcut-o pentru firmă. Chiar dacă în ultimul rând, dar am nevoie de tine acolo… Avem nevoie de tine…

Flori Bungete