India și Africa de vest – cele mai dificile zone de călătorit. Am tot amânat să merg auzind poveștile. După două vizite și vreo două luni petrecute, admit că m-am înșelat. Se poate merge fără probleme, cu autocarul antiseptic, dacă așa vrei. Se poate și cu probleme și ai recompensa enormă, la capitolul experiențe nimic nu este ca în India. Totul e să ai răbdare și un stomac tare.

În sfârșit, îmbarcarea spre India. Pe avionul Bangkok – Delhi, 95 la sută sunt indieni, iar marea majoritate sunt bărbați și neutilizatori de deodorant. Știu, e incorect politic și cultural să spun asta, dar este parte din realitate.

Dezordinea a început până să coborâm din avion. Aterizăm, operatoarea de zbor ne spune să stăm pe locuri până se oprește avionul. Nici nu a terminat de zis, că au început să sară indienii în toate părțile. Care mai de care să-și ia bagajul de sus. Una mai scurtă nu ajungea, s-a urcat cu picioarele pe scaun și când a frânat un pic avionul a căzut peste alții. Până să dea comanda cu gata, centura jos, 30 de indieni erau cu bagajele în mâini. Se pare totuși, că este un zbor de mici afaceriști care merg în Tailanda la comerț cu valiza, însă nu sunt cei mai educați indieni.

La pașapoarte, toți dau să se bage în față. Ofițerul strigă să stăm la linia galbenă, indienii în offside 1-2 metri. Când nu a vrut să-i proceseze, s-au mai dat înapoi. Unul stătea la un metru în fața liniei și tot întindea un picior în spate ca la șotron, uite piciorul e în spatele liniei… Bagajul s-a anunțat la caruselul 9, dar a venit la 8. Doamna de la informații, s-a uitat ca la proști la mine când am comentatat, 8 e lângă 9, care e problema ? Adevărat, dacă venea la bandă 20, eram în necaz, durează să pândești toate benzile intermediare până fac bagajele o tură – două…

Ieșit de la imigrare, mi-a sărit în ochi un indian de 2 metri și 10 îmbrăcat în pături și cu un turban cât roata de la mașină pe cap. Prima impresie când s-a luminat, a fost că sunt multe clădiri neterminate, că nu este drept și marcat nimic pe străzi și că toată lumea se bagă pe unde nimerește în trafic.

Am ajuns la 4 dimineața și la ora 8.00 eram la gară să plecăm spre Rajastan. În fața gării, toată lumea a parcat unde a vrut. Ultimii 100 m în 15 minute, haos, sute de claxoane concomitent. Densitate enormă de lume, prin gară dezastru, toți dorm pe peron, familii de 20 de persoane, trenuri vechi și arhipline. Peroane fără număr, gara e un oraș în oraș. În sfârșit, am ajuns în tren. Aici, plin de lume și în tren, dar, în schimb, la noi la clasa 1 e relativ organizat, avem locuri și se respectă. În restul trenului, este aglomerație maximă, imposibil să te miști. Mulți curioși vor să vorbească cu noi. Foarte amabili și politicoși. Nașul l-a prins pe unul fără bilet. S-a aranjat rapid problema. Avem locuri rezervate, dar deasupra noastră s-a făcut loc pentru o familie.

Ajungem la Churu, primul oraș important. Ne preia un jeep și ne pornim spre ceva orășel în mijlocul deșertului, cunoscut pentru „haveli”, case enorme și foarte ornate, proprietate a stăpânilor de sate din zonă. Pe drum, într-un sat era zarvă mare, am crezut că am dat de o nuntă, 5000 de oameni minim mergând în coloană pe stradă îmbrăcați ca de carnaval. Cai cu tot felul de zale și chestii, elefanți pictați, cămile, vreo 3 orchestre, încă vreo 3 camioane muzicale pe lângă orchestre… De fapt, era o procesiune dedicată zeului maimuță a cărui zi era în calendar.

Ajungem la o trecere de cale ferată. Trecea trenul, noi eram a zecea mașină la coadă. Ne-am băgat frumos pe contrasens să fim  între primii când se ridică bariera. Ajunși în față cu stupoare observ că s-au bagat pe nisipul de lângă asfalt alții și că din sens opus e la fel, sunt 4 benzi pline în loc de una. Nu ai loc să mai arunci un ac nici în partea asta de cale ferată, nici în cea opusă, e plin de mașini, nu se mai știe de benzi. Se ridică bariera, toți încearcă să avanseze. Logic, nu se poate, suntem 4 mașini mergând spre nord, patru spre sud pe o șosea cu o bandă pe sens. În spate încă 30 – 40 mașini, tractoare, motorete, carute, triciclete – nimeni nu scapă de aici, suntem blocați total, noi chiar pe șine. A durat 15 minute, s-au dat câțiva jos și au dirijat, am scăpat de acolo. Anticipând, spun că am rămas marcat de episod și am fost atent mergând cu trenul ulterior. Am numărat peste 50 de treceri ca cea întâlnită, invariabil aceeași situație, se bagă de pe contrasens și pe orice spațiu dintre garduri și asfalt și după ce trece trenul rămân blocați .

Curând, drumul a rămas doar pe o bandă. Nu o bandă pe sens, o bandă și atât, lată de 2 metri și un pic.  Când ne întâlnim cu ceva vehicul, cineva trebuie să iasă pe nisip. Camioanele au prioritate, apoi noi cu SUV. Mașinile normale se dau la o parte în fața noastră, motoretele se dau de mașini și pietonii sar când văd orice vehicul. Pură lege a junglei. Claxoane non stop. Pe marginea drumului alt circ, cămile care ară prin pământul plin de nisip cu niște pluguri enorme, case puse haotic, lume îmbrăcată în culori stridente, vaci slabe…

Cum necum, reușim să ajungem la Mandawa, un oraș de 27 000 de oameni pe care nu l-am găsit 2 zile pe hartă. Deșert și case enorme. Mă uit la ceas, e 16.00 după amiaza, am văzut  și am experimentat în 12 ore mai mult decât în săptămâni întregi călătorind în alte țări. Și ziua nu e încheiată. Seara, am zis să ieșim pe afară să vedem cum e viața de seară. Grupul a rămas în zona hotelului, iar eu cu o fată din grup am mers să vedem cum este prin jur. Am nimerit într-o nuntă. Nimerit înseamnă că ne-au invitat la petrecere când ne-au văzut cum ne uitam cu ochii cât cepele. Și nunta a fost, cu cai albi, trei formații, fiecare cu camionul ei, mâncare și dans, costume, lumini și multă lumeeee!

Prima zi în India, fără dubiu, este cea mai șocantă  zi pe care am avut-o călătorind. În mare parte, șocantă în sensul pozitiv. Adevărul e că am si nimerit-o din cauza întârzierii vizei, normal ar fi să stai 2-3 zile prin zone mai normale ca să te acomodezi. Eu, datorită circumstanțelor,  am luat la rând în prima zi  Old Delhi, sistemul de căi ferate, India rurală și Rajastan, patru dintre cele mai indiene experiențe posibile.

Despre cum trăiește lumea și cum se muncește în India, țara e specială și din punctul acesta de vedere. Nicaieri în lume, ocupația nu e mai importantă în a defini identitatea persoanei ca aici, în special datorită castelor. Sistemul de castă este considerat ca o cerință a divinității și bazat pe ocupație. Sunt patru varna (clase) menționate în scriptură. La rândul lor, sunt divizate în vreo 3000 de jati, (ocupații), plus cei care sunt fără varna, așa numiții „de neatins”. Agricultură și comerț poate face mai toată lumea, dar orice altceva din meseriile tradiționale se menține în familie. Dacă ești din familie de frizeri – frizer trebuie să te faci, teoretic vorbind. Bineînțeles, tot sistemul a fost răsturnat de apartiția meseriilor noi, casta de IT – iști nu există nicăieri în scripturi. Numele de familie în mod normal, este dat de meseria făcută de aceea familie, adică în general te cheamă Brutaru, Fieraru, Cizmaru sau chiar mai detaliat, Pâinaru, Covrigaru etc.

Casta rămâne importantă mai ales pe la țară și în orașele mici. Statul încearcă să ajute pe cei de jos rezervându-le locuri în administrație și universități. Asta implică și un revers, oricât de bun ai fi și în orice poziție ai ajunge, ești suspectat că ai beneficiat de cote și locuri rezervate să avansezi. Cu cât mai puțină educație are persoana, cu atât mai mare tendința de a respecta sistemul de castă. O excepție fac brahminii, popii practic, care în ciuda educației pe care o au întotdeauna, sunt între cei mai mari susținători ai sistemului segregat. E și de înțeles, considerând că sunt în vârful piramidei.

O doamnă profesoară îmi povestea cum copiii la școala ei, nu vor să intre în contact cu dalit, cei de neatins și cum părinții îi retrag și îi trimit la școli private, tocmai din cauza că nu vor să se amestece cu castele joase, în general. Tot dânsa, îmi explica cum la nunți și morți trebuie să inviți tot satul dar îi pui la mese paralele, practice separați. În unele cazuri, pe dalit îi pun în ceva colț de curte și le dau mâncarea rămasă de la ceilalți. Altădată, doi băieți cu care am povestit mai mult, mi-au zis că e imposibil să devină cumnați, deși ar vrea, însă, părinții brahmini ai unuia, nu ar accepta vreodată un yadav, adică unul din casta păstorilor. Automat, când te căsătorești cu cineva din casta mai slab cotată, intri în casta aia, deci nu se poate avansa prin căsătorie.

Introducerea asta sper să vă fi trezit curiozitatea și să explice mai bine ce o sa scriu în articolele viitoare. Practic, în India nimic nu este simplu la capitolul social, dar putem încerca să zgâriem suprafața să vedem dacă putem înțelege câte ceva.

Răzvan Vulpea Călătoare