Thailanda e clasică, e Asia de sud-est pură, e prima țară îndepărtată vizitată pentru mulți dintre noi. Am fost de vreo 4-5 ori după care am decis să fac o pauză. După 4 ani am rămas uimit de câtă schimbare.  Un lucru e clar, a crescut numarul de turiști. Auzim de turismul de masă, de noua clasă de mijloc care are bani disponibili să meargă undeva, de era aviației cu bilete ieftine. Vedem exemple concrete de locuri sufocate de turiști, eu și traiesc într-unul, Barcelona. Thailanda e acolo în mijlocul fenomenului.  Nu știu dacă e vreo soluție la invazii turistice, dar aici e clar că nu se face mare lucru. Au crescut prețurile la aproape tot și încearcă să se poziționeze drept  destinație de gamă medie  plus, să scape de turiștii care nu cheltuie.  Au mărit prețul și bătaia de cap cu viza. Au început să reducă/elimine treburile care ar putea deranja, de la cei care îți făceau permise de România KSR, până la tonete cu mâncare în centru. Până și fetele din fața masajelor sunt mai discrete când te cheamă la un „lon tiiim”.  Cu 30 de secunde înainte să atingi pămțntul în Bangkok, dacă ai ochiul format, observi ceva. Sunt multe avioane pe tarmac, asta nu spune nimic – dar proporția de companii chinezești e uimitoare. E Bangkok nu cine știe ce oraș provincial în China unde zboară doar companii chinezești. În terminal mă uit pe tabloul sosiri și mi se confirmă. Zborul meu e între unul de  Xiamen și unul de Chengdu. Air Asia China a înroșit panourile plecări / sosiri, la rândul ei. Până să mă gândesc că poate am devenit sinofobic, ajung la zona „visa on arrival”. O simplă privire peste coadă și e clar. ( De sinofobie nici gând, dimpotrivă, admir țara).

Pe scurt, am stat 2 ore și 5 minute de când am ajuns la zona de vize, până am primit pașaportul cu viza în mână. La coadă trei sferturi sunt chinezi, restul arabi și indieni și câte un rătăcit din Europa sau Africa. Am mai luat „visa on arrival”, 20 de minute, nu întrebări, 1000 de baht și gata. Azi e altfel. Tot ce este trecut pe lista aia trebuie să ai. Bilet de întors, rezervare la hotel și bani. Verificare la sânge. Domnul îți notează pe hârtie detaliile zborului de întoarcere, probabil că vrea să-l verifice în calculator după. (Prefer toate verificările astea decât să-i mai dau la tanti Lili sau Nuți de la consulatul de la București un cartuș de Kent  – prima dată asta m-a costat).

Prețul vizei s-a dublat. A urcat la 2000 de baht, 56 de dolari pe 14 zile… 4 dolari pe ziua de viză – e între cele mai scumpe vize din lume, doar republici bananiere cer mai mult. Viza americană despre care lumea se plânge, nu este mai scumpă, ar trebui să fie între 360 și 720 de dolari înmulțind numărul de zile primite cu 4 dolari pe zi. Asta în general, norocul m-a lovit iar, a fost reducere o lună din cauza morții regelui și am dat doar 1000. Ieșit de acolo… S-a întâmplat ceva la care mă așteptam. Bagajul a venit și s-a plimbat până a amețit pe banda aia. A trecut atâta timp că l-au luat ăia de pe bandă să facă loc pentru următorul zbor. Cu noroc l-am găsit. Altă Thailanda, apare stresul călătorului. Întreb pe monitor cât mai costă taxiul și-mi zice că vreo 450 – 500. Îmi amintesc când era sub 300.  Prin oraș nu mi s-a părut să fi crescut așa de mult, de la 70  de baht la 100 parcă nu se simte. (Oricum e încă ieftin considerand calitatea pe care o oferă și cât și în ce trafic muncesc șoferii  de acolo).

Bangkok e „same, same, same, but different”. Autostrada congestionată, mașini noi și relativ scumpe peste tot. Clădiri în construcție, înalte ca întotdeauna. (Am văzut mai multe macarale în primele 15  minute stând în traffic, decât în Spania în 4 ani.) Ca întotdeuna, în BKK petrec câteva zile în Khao San și câteva în Sukhumvit. Khao San pare a fi ca întotdeauna, dar totuși nu este. Zăpăceala, backpack-eri, spectacol amestecat cu realitate. Te lovește prezența Starbucks, Burger King, McD, una după alta. Un meniu fast food la prețul la care acum 6-7 ani te cazai și mâncai o zi. Hoteluri și pensiuni noi cu nume anglo și minim două stele. Baruri și restaurante la fel. Favoritul meu – un restaurant israelian (cu patron thailandez care a lucrat în Israel) a triplat prețurile în ultimii 5 ani. Un desert malabi e 150 de baht, dacă îmi amintesc bine era 40, maxim 50 când l-am descoperit. Piața decide. Restaurantul plin, chinezi și thailandezi. Îi distingi ușor și dacă nu îi auzi vorbind. Aproape toți thailandezii sunt îmbrăcați în negru, doliu pentru rege, chinezii în toate culorile deși peste tot scrie că străinii sunt rugați să se îmbrace în culori închise. Un prieten croat care stă de vreo 10 ani în Bangkok îmi explica cum e treaba cu thailandezii în Khao San. Vin din tot Bangkokul și chiar din afara acestuia,  mai ales în weekend. Văd ieșirea ca pe o mini excursie în Europa, plin de europeni, de muzică și mâncarea lor, barurile cu fotbal etc. Acum se pare că și chinezii fac la fel. Vin aici cum mergem noi în Chinatown.

Mâncarea thailandeză trebuie să o cauți prin aleeile secundare, în afară de tonetele de pe stradă nu găsești așa ușor. Unde erau mini restaurante cu un wok, acum sunt masaje la prețuri turistice și pizzerii. Spațiul este extrem de scump și e greu să te lupți cu cei cu toneta care nu plătesc chirie, îmi explică un domn de la hotel. Burger King plătește chirie de aeroport, dar are și preț. Cel mai scump burger de duzină văzut în viața asta a fost în aeroportul internațional. Culmea e că era coadă la maximum.  Mai târziu, mi-am dat seama de ce e coadă, la restaurantele mai avansate prețurile erau extraordinar de mari la rândul lor. O porție de orez  alb simplu la parter la restaurantul de  pe vremuri unde mănâncă și angajații e 1.50 lei, la etaj după ce ai trecut de filtre e 12 lei.

Tot acel domn menționat mai sus, m-a lămurit cu chinezii. Sunt de două feluri. Cei care călătoresc peste tot în țările turistice și vin în Thailanda cum merg pe oriunde. Stau la hotel normal, mănâncă la restaurant normal, etc. Nu sunt preferații nimănui, dar nici nu sperie. Apoi sunt cei din categoria 2. Chinezii care nu pot merge nicăieri altundeva în țări turistice mai avansate. Nu au bani destui și nici șanse să ia viza de Europa, America, Japonia. În Laos sau Cambodgia unde și-ar permite – nu vor. Le rămâne Thailanda, o nișă. Pentru aceștia există un sector separat în China. Se cheamă „zero fare” sau „zero dollar” travel. Nu plătesc mai nimic, doar biletul de avion low-low cost sau dacă vin pe pământ chiar nimic. În schimb, au voie să cumpere doar de la anumite magazine, să mănânce la anumite restaurante, să viziteze prin anumite agenții de turism. Totul la prețuri superumflate și absolut toate business-urile implicate au proprietari chinezi. Aceia îi pun pe un autobuz și îi opresc unde vor ei. De multe ori, apar și  conflicte. Au fost și cazuri mortale, bătăi între ghid și turistul care nu cumpără nimic. Cât de muțti sunt așa? Recent, poliția thailandeză a avut acțiuni contra agențiilor și a confiscat printre altele niște autobuze, 2500 de autobuze mai precis.

Indienii sunt și ei peste tot. Clasa medie despre care tot auzeam în India. Și aceia la fel, unde să se ducă, în Pakistan sau Bangladesh, cu siguranță nu. Apoi, un număr incredibil de arabi. O zonă favorită a mea în Bangkok este Soi 3 Sukhumvit, zona arabă. Zeci de mii de oameni, un orășel. Mai toată lumea venită să petreacă, rar vezi câte un businessman. Și de petrecut e. În față la Grace, un hotel mare și cunoscut  în zonă, este un spectacol ireal. Fete arabe îmbrăcate în saci negri și cu basmale pe cap se oferă cu jumătatea de oră. Inițial, am crezut că sunt thailandeze machiate să arate a arăboaice, le-aș crede în stare, dar nu. Originale – îmi spune băiatul de la shaorma de vis-a-vis.  Chiar cum când scriu sunt pe avionul Oman Air și 90 la sută sunt îmbrăcați în rochii din alea. Ca semn al schimbării, în spatele meu 3 omani în haine tradiționale sunt lemn, au cerut vin roșu până nu le-a mai dat. Apoi am cerut și eu și l-am pasat lor în spate.  Normal, un zbor ca acesta trebuia să fie plin de europeni. Poate nu e nici sezonul, dar totuși.

Albii sunt încă prezenți, dar nimic ca pe vremuri. Până și rușii parcă sunt mai rari. Când te gândeai la străini în Thailanda, vedeai imginile cu suedezi și nemți la tsunami. Acum sunt minoritate între străini de departe, poate prin zonele de plajă să mai domine.

Prăpastia între local, (omul de rând care vinde ceva pe stradă sau are o tonetă restaurant sau o mini spălătorie de rufe ) și turistic este enormă. De spălat e 30 de baht per kg la locali direct, la turistic pe perechea de șosete 30. Mâncarea a luat-o razna de tot. Cu 300 de baht nu ți pune pe masă cine știe ce. Înainte mâncai bine cu 100. La mall 500- 600 nu e mare lucru. Și vorbesc de locuri normale. Un hotel lângă al meu oferea ieri un „brunch” cu nume italian la 1488 baht, 40 de euro. O cofetărie într- o gaură în zid de 4 mp, vindea tiramisu și doar tiramisu. Patru feluri, interpretare thailandeză a tiramisului, 159 de baht bucata, 19 lei.

La electronice – nici un avantaj, Iphone te duce mai ieftin la Emag decât în Thailanda, dacă urmărești un pic prețurile. Haine -la fel, 50 de euro un tricou Adidas care e 35 în Europa. Azi dimineță, eram în Uniqlo, un magazin pe care acum il cunosc bine că am cumparat de la ei în 10 țări minimum și chiar când mă gândeam că este cel mai scump Uniqlo în care am fost, am auzit doi domni, din Londra, mirându-se de același lucru. Noua Thailanda…

La cazare e așa și așa. Adică au rămas o sumă de hoteluri cu prețuri bune. Norocul este că sunt atât de multe și că thailandezii urăsc să vadă că rămâne o camera goală, o văd ca pe o irosire. Încă poți să stai bine și la 20 și ceva de euro in Bangkok. Acum câțiva ani, singura dată când nu te durea să stai la Hilton, era la Hilton Bangkok. În săptămâna în care am fost cazat, Hilton Bangkok era fix dublu la preț față de Hilton Chicago, amândouă fiind situate în centrele orașelor. E adevărat că în Thailanda e sezonul turistic și în Chicago nu prea. Pe de altă parte, în Chicago hotelul plătește femeia de serviciu de 15 ori mai mult decât în cel din Bangkok, asta ca să dau doar un exemplu. Aș fi vrut să merg și la plajă să văd ce este pe acolo. Tare sunt curios, cum nici chinezii /indienii, nici arabii nu se omaoară cu plaja – mai am speranțe. Frica de a se înnegri a primilor și cea de a se dezbrăca a ultimilor, ar putea să fie scăparea, să rămână măcar insulele mai neaglomerate. În Thailanda, lumea tot o să meargă, eu inclus. Mai puțin, mai selectiv, mai rar dar o să merg și încă o recomand, Thailanda e Thailanda.

Până una alta – asta e noua realitate. Barcelona în Europa, Bangkok în Asia, sunt linia întâi a frontului. Primele victime datorită faptului că sunt așa de abordabile, de faimoase, de adictive. Poate în 10 ani așa o să fie peste tot, invazie turistică totală. Sper să termin cu văzutul lumii până atunci.

Răzvan Vulpea călătoare