Abia așteptam să se facă ziuă, ca să pornim prin oraș. Mandawa e cunoscut în toată India pentru casele numite haveli. În India, alături de Filipine, am văzut cel mai mare contrast între bogați și săraci. Un cuvânt/concept care ilustrează bine treaba asta e „haveli“. Enorme, cam cât 10 case normale, au multe camere, extrem de decorate pe afară.
Unele haveli sunt foarte asemănătoare cu palatele de rromi din România. Pământul din jurul fiecărui sat era proprietatea unei singure familii, care avea și haveli. Restul de câteva mii de oameni din sat, trăiau și unii chiar mai trăiesc, în adăposturi de pământ sau case precare. Este izbitor să vezi un sat cu 5000 de bordeie și între ele un palat din ăla. L-am întrebat pe un indian, „ce zice lumea, cum acceptă să trăiască așa, să muncească toată ziua și pentru ăla cu casa mare”? Simplu și la obiect, omul mi-a zis că nu e nici o problemă, că trebuie să faci să fie bine cu zeii și la următoarea reîncarnare poate o să fii tu ăla cu palatul…I-am comentat că nu prea cred că este just sistemul acesta și că probabilitatea ar fi oricum mică, cu atâta populație/competiție. Mi-a răspuns că dacă nu faci ce trebuie, riști o reîncarnare și mai proastă, poate chiar în câine. Am vizitat o sumă de haveli. Aceeași situație peste tot. Casa enormă, multe abandonate de familia plecată mai tot anul în oraș, unele transformate în hotel.
În următoarea dimineață, ne-am pornit cu autobuzul local spre Bikaner, inima Rajasthanului. Mai bine zis cu autobuzul imposibil. Pe 45 de locuri erau îngrămădiți 100-120 de oameni. India reală ați vrut – India reală aveți. În autobuz stau așezați 5 persoane pe 2 locuri, împingeri, saci de orez pe jos, iar dacă nu îi vedeai te impiedicai de ei, lume care nu se poate urca, lume care nu poate coborî. Mi-a atras atenția un domn de vreo 75-80 de ani, foarte slab, îmbrăcat tot în alb, care a traversat autobuzul supra aglomerat cu un sac mare de ceva în mâini și a ieșit pe ușa din față.
Ajunși in Bikaner – un fort enorm, câteva zeci de case palate și în rest dezastru. Poluare la maximum. În naivitatea mea, e doar a treia zi în India, m-am dus să alerg pe un stadion care se nimerise să fie chiar lângă hotel. Am renunțat răpus de usturime pe gât după 10 minute. Stadionul – o minune – pământ pe teren și tribune fără locuri, fără bănci, fără nimic. Se stă pe marginile de pământ pe vine la meci, dacă îți dă unul vânt te rostogolești până pe teren. Încet-încet am ajuns în inima Rajasthanului. Cel mai mare stat ca suprafață din India. Războinici, fortificații, deșert, cămile, secetă, lume cam înapoiată care își însoară copiii devreme și poartă haine tradiționale, maharaja excentrici, un pământ al extremelor … Cam asta e reputația statului în India.
Războinicii rajput au fost o castă extrem de dură și au condus nord-estul Indiei și o bună parte din Pakistan timp de câteva sute de ani. Când s-a produs invazia musulmană, majoritatea luptelor aici s-au dat. Maharaja era regele, fiecare stat princiar avea unul. Maharaja în general avea putere absolută. Banal și comun până aici, dar doar până aici, în India rar e ceva banal până la capăt. În Rajasthan au existat între cei mai excentrici maharaja. Supărat că nu a fost băgat în seamă la Londra de un vânzător de la reprezentanță, maharaja de Alwar a comandat 6 Rolls-uri, le-a decupat și le a pus la cărat gunoi în oraș, care oraș nici acum, după aproape 100 de ani nu are un sistem de management al gunoiului… Alt maharaja comanda numai în multiplu de 7, maximul comandat fiind de 28 de Rolls-uri odată. Alții, încercau să se diferențieze, le-au decorat în toate felurile posibile, inclusiv cu capete de tigri și lebede. Muzeele din Rajahstan sunt pline și azi de imagini și chiar exponate atestând pasiunea maharajah-ilor pentru celebra marcă de autoturisme.
Maharaja avea în general 365 de neveste, fiecare cu apartamentul ei, mulți fii și fiice, servitori, mii de alte rude, armată proprie etc…Toți trebuiau adăpostiți și hrăniți. El era guvernul, el colecta taxe de la toți și făcea justiție, poliție, educație, război, absolut tot tot. De exemplu, procesele se judecau vinerea, maharaja asculta, dădea sentința pe loc și asta era, definitivă și irevocabilă, din sala de judecată cu capul la tăietor în unele cazuri. Centrul puterii, curtea lui maharaja, era fortificația din orașul capitală. În Rajahstan vrei nu vrei, vizitezi multe fortificații. Cel mai cunoscut și mai impresionant este Meharangarh, „cel necucerit ”, situat în Jodhpur și construit începând cu 1460.
Pentru a înțelege mai bine India, o să intru în detalii cu rajput. Războiul era singura lor ocupație. În luptă intrau dupa ce beau cate 3-4 litri de „bhang”, apă cu opiu, care aparent le dădea curaj. Cuvântul înfrangere nu exista în limba lor, luptau până la ultimul, cum zice șablonul. Când rămâneau prea puțini sau fără muniție și lupta nu mai era posibilă, bărbații comiteau saka, se duceau să lupte cu mâinile goale sau câțiva contra la sute – mergeau la moarte sigură de bună voie. Sinucidere în masă era metoda de a evita înfrangerea. Femeile la rândul lor, omorau întâi copiii și apoi se sinucideau. Treaba asta era considerată complet diferită față de sinuciderea bărbaților și se numea „jauhar”. Recordul a fost atins în anul 1568, când 22 000 de bărbați și 13 000 de femei s-au sinucis într-o singură zi de primăvară în fortul din Chittorgarh după o luptă pierdută. Când murea un rajput de moarte bună în timp de pace, nevestele lui trebuiau să se sinucidă arzând pe rug, comiteau „sati“. Treaba asta se mai petrece și în prezent, destul de rar, e adevarat, deși practica este consideratăe ilegală. Interesant este și conceptul de „vair“. Dacă o familie a avut probleme cu alta, ura durează 7 generații. Sunt cazuri unde femeile și-au ucis soțul a doua zi după nuntă, ca să răzbune răul care i s-a făcut unui străbunic. Adică, s-a măritat cu respectivul doar ca să se poată apropia de el, să aibă oportunitatea să-l ucidă.
Mai sus sunt doar 3 concepte explicate, mai sunt și altele, multe ținând de onoare și demnitate. Per total, în India există o societate de un extremism cum nu am mai văzut. În fiecare fort și muzeu din regiune au expoziții unde îți prezintă luptele și restul. Descendenții rajput sunt foarte mândri de trecutul strămoșilor. Tendința de a lupta se menține, sunt foarte prezenți în armatele indiană și pakistaneză din prezent sau în meserii de impunere a ordinii în viața civilă.
În anul 1971, Indira Gandhi a dat o lege și i-a last pe maharaji fără putere, putere de a impozita în special. Maharaja au rămas cu ce aveau, dar nu mai pot taxa și judeca. Cel mai bine dintre maharaja, este cel de Jaipur, cu peste un miliard de dolari. Majoritatea s-au reorientat, în loc de colectat taxe, s-au băgat în diferite afaceri, turismul fiind acum principlala sursă de venit pentru familiile princiare.
Rajasthan, constituie o bună parte din triunghiul de aur al turismului indian, Delhi – Agra – Jaipur, în care fortificațiile, războiul, maharaja cu palatele, deșertul sunt principalele atracții turistice oficiale.
Răzvan Vulpea călătoare
