Mâncarea, benzina, televiziunea, libertatea de a circula au fost motive principale de plângere în comunism în România. Calitatea serviciilor ar trebui să fi fost și ea pe acolo. Să încep cu o concluzie, în Cuba clientul e tratat prost. Prost de tot, mai ales dacă e să ne referim la clientul cubanez. Pentru mine a fost un șoc… se vede de la o poștă că este țară comunistă. Cu alte cuvinte: eu am produsul,  eu sunt șmecher. Dacă nu îți convine rămâi nemâncat  sau fără cartelă de telefon sau fără să te urci în autobuz.

Să luăm exemplu o zi din vizita mea. De dimineață trezirea și la duș. La casa particulară nu e apă. Mi-au zis că este oprită pe tot orașul. Așa a fost, dar când a venit în oraș  se pare că s-a ars o pompă în pod. Deci nu e apă și gata. La 30 de euro patul te aștepți să fie. Bun, mă pornesc la bancă să schimb bani, unde 50 de persoane așteptau afară. Durează ceva până mă prind  la ce coadă să stau, semne lipsă. Ajung la ghișeu și îmi spune doamna că nu se poate. Sistemul a rămas blocat cu data de ieri și azi e cursul valutar diferit. Sistemul a rămas blocat în 1959 îi spun și eu. Traversează orașul până la altă casă de schimb, tot a statului bineînțeles. 20 de oameni stau afară în căldura de 35 de grade și umiditate și așteaptă să intre. Înăuntru e o sală mare cu scaune pentru a aștepta. De ce nu ne lasă să așteptăm înăuntru?

Explicația mi-a dat-o unul din coadă. Nu au chef să vadă oameni, să audă lumea vorbind, li se pare că le respiră aerul condiționat. Chestia asta e foarte comună în Cuba. La stat mai mereu, la privat mai rar…se poate și mai rău. În Matanzas, un restautant,  avea efectiv ușa de la intrare încuiată. Era deschis,  dar cu ușa încuiată. Când am întrebat-o pe aia de ce, mi-a zis că au aer condiționat…Adică nu vor să se fâțâie lumea pe ușă să le strice temperatura.

Cu greu am schimbat bani și  m-am pornit la masă. Am de ales intre „La Kareta”,  restaurantul mai  de fițe și cele ale statului. La fițe – 18 euro unde îți dă ceva orez cu pește. Prețuri turistice puse de oameni care nu au nici o idee despre prețurile din țara turiștilor. În cazul ăsta e cel puțin dublu față de un restaurant asemănător din Barcelona. Următorul loc găsit pare în regulă.  Mâncare creolă, prețuri normale. Prin ușa deschisă văd o ospătăriță stând la masă, la cea mai bună masă pentru că de acolo se vede telenovela de la tv mai bine. Se uită ciudat la mine, mai trage un fum din țigară și-mi zice că peste o jumătate de oră deschide. A zis ora din cap, are chef să termine țigara și cafeaua.

Iar la căutat. Găsesc un clasic, pizza fleșcăită și sandwich cu parizer prin care se văd intestinele măcinate… Și apoi alt restaurant în pesos vechi,  adică pentru cubanezi.  De data asta semn bun, coada e înăuntru. Sunt patru mese libere și noi stăm la coadă. Mă pune la masă cu două cubaneze  ceva femei de 50 de ani care lucrează pe la birouri. Sunt mese libere și pe noi ne pune să stăm la combinație. Nu știu de ce și sigur nu e din cauza fețelor de masă, că oricum nu le schimbă după fiecare client. Problema e că încălcăm  legea. Un străin nu are voie să umble cu un cubanez. Se pare că e un permis care trebuie scos de la poliție contra 40 de euro care îți dă voie  să însoțești un cunoscut non cubanez. Până la urmă cineva se prinde și le mută pe doamne. Din meniul cu 20 de mâncăruri au vreo 5 și asta e procent bun. Oricum adevărul nu e în  numere, treaba e că au mâncare reală, găină cu orez. Se putea să aibă doar sandwich-uri cu parizer de intestine și urechi.

Problema principală nu e lipsa, ci felul de a face lucrurile. Sistemul ineficient și pervertit. Alternative nu există. Vânzătorul este prin definiție cel care controlează furnizarea unui produs într-o zonă. Și știe asta prea bine. Dacă el  nu vrea să îți dea pâine azi tu practic nu mai ai de unde să cumperi deoarece magazinele sunt rare și pâinea se termină oricum la 5 după amiaza. Așa că îsi permite să facă ce vrea. Sistemul e complex și greu de înțeles pentru unul din afară.  Pile, rezervări, raționalizări – stai la coadă și afli că îți dau doar o cartelă de internet, unul stând la coadă pentru altul, unii care știu când bagă ceva. Oportunism la maximum, nimic nu e ce pare.

Într-o zi, în Trinidad, oraș turistic, am vrut să cumpăr niște churros, un fel de gogoși mai mici și puse la pungă, de la o tonetă de pe stradă. Deși era 10:30, băiatul încă pregătea mașina de făcut gogoși. Încet și calm… Veniți mai târziu. Trec mai târziu  și văd patru persoane la coadă. Cât poate dura să vinzi gogoși la patru oameni?  Iese prima tură de gogoși și vine una de nicăieri și zice „ooo, m-a depășit coada, am fost la magazin între timp”.  Frumos ia trei porții.  Din nou se pune ăla să facă gogoși. Iese încă o tură. Vine unul din neant, cunoscut vânzătorului sau vip local și ne ia gogoșile. Bun, mai iese o tură se vinde pe bune, mai am doar unul în față acum.  Ăsta se conversează cu două fete și un băiat care treceau pe acolo. Când îi vine rândul cere porții pentru el, dar și pentru partenerii de conversație. Tura de gogoși nu ajunge nici pentru ei. Îi zic vânzătorului, „ce faci prietene, ba dai la ăia care nu sunt în coadă, ba la ăia care trec pe drum, cu noi ce faci?”…surprins că cineva îi vorbește așa îmi zice să plec din coadă dacă nu îmi convine.  O jumătate de oră și plec fără gogoși.

În Cuba nu prea ai alternativă decât să taci și să înghiți.  Pentru cubanezi – totul e pe relații făcute în timp. Nu intri tu în magazin și te aștepți să ai acces la produsele mai bune sau la informație despre când vin produsele mai bune. Pentru turiști, te plângi degeaba, e puțin probabil să ajungă jalba la manager dacă nu cumva este un loc care să fie destinat doar pentru turiști.  Dacă cumva ajunge plângerea mai sus –  vânzătoarul, șoferul,  muncitorul în general are o sumă de drepturi și e puțin probabil să sufere sancțiuni serioase.

Răzvan Vulpea Călătoare