Luzon este cea mai mare insulă a Filipinelor. Aici se află Manila și jumătate din cele 100 de milioane de oameni. Paradoxal, are și unele dintre cele mai sălbatice zone. Cordilliera, partea de nord a insulei este muntoasă, munți de insulă tropicală, rar vezi stânci, în general sunt dealuri mai mari și îmbrăcate în verde. Două  lucruri sunt de interes, clasa mondială, terasele făcute din dealuri și obiceiurile extraordinare moștenite de la triburile care au populat sau încă mai populează zona. De la Manila până în inima Cordillierei sunt  cca. 270 km și este nevoie de vreo zi și jumătate. Există un autobuz de noapte direct care face mai puțin. Nu a fost pentru mine care am vrut să văd pe unde merg și nu e nici pentru cei cu frică, condusul și mersul pe bicicletă în întuneric beznă și pe șosele făcute de nepoți de politicieni nu e pentru toți. Am pornit cu taxiul dis de dimineață prin traficul ireal spre una din cele 20 și ceva de autogări ale Manilei, să caut cursa de Baguio, un oraș mai mare și chiar nod rutier.

Vai de orașul care nu are autogară centralizată. 20 de companii, 20 de patroni ce au cumparat un lot pe unde au putut și au încropit ceva autogară acolo. O oră și ceva în taxi și am ajuns la autobuz. Am urcat în cele din urmă și  am petrecut două ore blocați în trafic să putem ieși din oraș. Lângă Manila, există totuși autostradă. Nu e ea standard European, dar este. Trecem de zona unde a fost baza militară americană de la golful Subic și de aici încep dealurile. Încet, peisajul se schimbă. Case răzlete, mini sate pe dealuri. Încep să apară camioanele pline cu fructe și legume. Zona Cordillierei este mare producător. Teren și vreme perfectă, piața enormă la distanță relativ mică, nicăieri nu am văzut mai multe fructe și legume.

Ajungem la Baguio. Am așteptări. Oraș de munte și universitar. Am decis să stau o după amiază să văd. Cobor din autobuz și descopăr că suntem aiurea, departe de zona centrală, trebuie să iau taxi. Orașul este întins și există un haos total, pe văi și dealuri, cartierele separate complet unul de altul. Pe deal, săracii, ghetourile, iar în vale mai e cum mai e. Furnicar total, case care nu îți vine să crezi că nu o iau la vale, culori și forme cum numai în Filipine vezi. Găsesc hotelul, au camere  decât din cele mai scumpe, ce văzusem pe internet nu există așa ceva. Mă cazez peste drum. Seara în oraș, cu greu am ieșit din cartier și am ajuns în centru. Cred că sunt 50 de restaurante fast food de orice fel de la MCD și KFC până la filipineze naționale și regionale, până la restaurante unul de un fel. Peste tot găini prăjite, pizza filipineze înnecate în ulei și cu zahăr în ele și tot așa. Merg și merg, trec strada ca un kamikaze de câteva ori sperând că restaurantul de peste drum este mai bun. Caut mâncare cât de cât normală, sănătoasă, sățioasă. Nici o șansă. Iau un piept de pui prăjit, bineînțeles, copt sau fiert, nu există și orez. Orezul este pre-preparat, adică a fost fiert,  pus în cutiuțe de carton, livrat înghețat la restaurant și reîncălzit în microunde. Nu are nici un sens treaba asta, un muncitor de fast food aici, câștigă echivalentul a 500 de ron românești pe lună, cât îi costă să pună o oală de fiert orez.  În cazul ăsta nu cred că economisesc mai mult de 2-3 eurocenți la porția de orez. Producție de masă, dacă nu e înghețat la un moment dat nu e eficient, nu mai comentez nici procesul, nici gustul.

A doua zi, pot spune că a dat norocul peste mine. Am dat de o mini autogară în drumul spre …autogară. Autobuzul pleacă în 10 minute spre Sagada, destinația mea finală. Este un mini autobus, dar bine că nu este totuși un jeepney. Dealuri și mai mari, sate și mai răzlețe, sălbăticie. Totul bine și frumos până ajungem la 5 km de Sagada. Un trafic de nedescris, blocaj total. Cum poate fi așa trafic într-un astfel de sat din vârful muntelui ?  E Filipine, se poate face trafic și la o intersecție pe câmp dacă ai 5 mașini și nici o regulă. Plin de lume. Sagada e populară. Turiștii străini vin pentru cosciugele atârnate de stânci. Filipinezii vin să mai scape de oraș și pentru că e e la modă, pur și simplu.

Țară de 100 de milioane de oameni și stațiunea de munte cea mai cunoscută arată ca unele sate de pe la noi. Au o singură stradă care traverează localitatea și strada aia cu greu permite să treacă două mașini când se întâlnesc. Particularii, fiecare au făcut pensiune pe unde au apucat. Au încercat să se întreacă în etaje și detalii. Mulți au muncit pe afară și acest lucru se vede. Au împrumutat ce au văzut ei pe acolo. Cazare e greu de găsit. Găsesc ceva, mă bag în cameră să dorm o oră. Când mă trezesc, mă uit pe geam și văd un câine agățat pe culmea de rufe. Nu am nimic, fiecare mânâncă ce vrea, dar când ai pensiune plină de străini nemâncători de câini, totuși nu prea se cade să le atârni piei la geam. Abia aștept să o întreb pe patroană care este problema cu câinele. Răspunsul șocant a fost că respectivul câine a murit, că a mâncat pungi de plastic și că a vrut soțul să facă autopsie să vadă de ce a murit. Mă așteptam la ceva de genul, rar am văzut loc unde turistul să fie luat de fraier ca în Filipine. În plus, femeia asta a muncit în Elvetia câțiva ani, dar se pare că nu a învățat prea multe. Mai pe seară, stăteam pe niște scări citind. Câțiva băieți, care lucrau la pensiune făceau un grătar. Au venit și m-au invitat și pe mine. Am refuzat politicos, nu mănânc carne de animal care a mâncat pungi.

Zona e foarte frumoasă. Dealuri mari, râuri, terase de orez, peșteri, chiar și stânci. Neașteptat de la o insulă ca Luzon. Atracția principală sunt cimitirele. Este un cimitir mare, modern, pe pământ și multe altele răspândite pe stâncile din jur. Ideea e că mortul nu vrea să stea la întuneric și frig pe lumea cealaltă. Au început prin a-i pune în peșteri, condiții un pic mai bune ca în pământ. Apoi au decis să îi pună în gura peșterilor, astfel încât să fie și îngropați, dar și la aer și soare. Următoarea tendință a fost  să-i agațe de stânci unde chiar e soare și aer curat. Treaba asta nu și-o permite oricine. Costă câteva vaci și găini, plus alpiniștii care să bage bara de fier în stâncă și să agațe coșciugul. Mă gândesc că în caz de taifun, se mai produce câte o proverbială revenire pe pământ de pe lumea „cealaltă”.

Nicăieri nu am plătit mai multe taxe sau taxe absurde ca în Filipine. Taxă de intrare în sat, taxe pentru mers oriunde în sat. Vrei la cimitir sau 500 metri mai încolo să vezi coșciuge – obligatoriu ghid și o taxă aferentă de 12 dolari. Vrei la cascada de la cealaltă margine a satului, alt ghid alți bani. Nu contează că este chiar acolo, că o vezi de la geamul pensiunii. La o stancă cu cosciuge, am dat de trei francezi cu origini magrebiene care nu aveau ghid. Interesantă discuție și ciocnire culturală când i-a descperit ghidul meu. Am întrebat-o pe doamna de la oficiul de turism de ce sunt atâția ghizi și taxe. Nu de altceva, dar eram curios să mai aud un răspuns „a la Filipine”. Ne trebuie ghid să nu deranjăm țăranii din sat. Cum poteca ce duce la cascadă trece pe lângă grădinile lor, am putea totuși să îi deranjăm. În zona asta, singurii care se mai comportă corect sunt țăranii din piață. Roșii și fructe de calitate excelentă, nuci de cocos perfecte, toate la preț normal.

La întoarcere m-am prezentat dis-de-dimineață să iau un jeepney ca să merg până la Bontoc, un orășel nod rutier. Mi s-a spus că o să schimb, dar că am legătură imediat, alt jeepney spre zona cu terase. Imediat a însemnat  să aștept 5 ore ca să se umple jeepney. Șoferul, foarte politicos, ne-a zis că putem merge în oraș, că ne găsește el când se umple. Am mers la muzeul triburilor. Foarte interesante expozițiile despre vânătorii de capete. Grupuri de 10 – 20 de bărbați se încolonau la căderea serii și se porneau spre satele vecine. Atacau, omorau și luau doar capete și doar de bărbați adulți. Cu cât aveai mai multe capete agățate de casă, cu atât mai valorat erai în comunitate. E o chestie să vezi craniile pe acolo și pe ăia încolonați și cu sulițe și capete în mâini și să te gândești că asta se petrecea acum 30 de ani. După vreo șapte ore de la plecarea din Sagada am ajuns la terasele din Banaue. Nu știu ce a fost în capul meu, dacă o luam pe jos, cei 25 de km îi parcurgeam lejer în 5 ore. Asta e, lecție învățată, înainte.

Dacă vrei să vezi ceva dintr-o țară, mergi pe la sate… În Filipine, orașele definesc țara, iar Manila, ghetourile ei. Satele – variate, 7000 de insule, sute de triburi, culturi complet diferite. Ajung cu eforturi mari, într-o zonă montană, Banaue, situată în insula principală, Luzon. Zona e turistică, dar am luat-o la pas vreo 25 -30 de km în două zile prin satele agățate pe dealurile din jur. Turismul e concentrat, vine lumea, se plimbă o oră- două pe terase, face poze în câteva locuri unde ies poze bune și gata. În satele din jur, în două zile, cinci străini, printre care și eu inclus.

Filipine, atâtea probleme cum rar mi-a fost dat să văd, dar și ceva de absolut prima calitate. Batad este un sat izolat, ascuns între munți în zona centrală a insulei Luzon. Terase sunt peste tot în zonă, dar ca în Batad, nu.  Se poate ajunge doar pe jos, nu au mașini sau motorete în sat, nu au nici măcar străzi adevărate, totul e pe terase. Am un interes special pentru terase, parțial o reacție la modul cum se irosește pământul în România. Le-am căutat în diferite țări, dar locuri mai frumoase ca aici nu  am văzut.

Răzvan Vulpea călătoare