You are currently viewing EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XVIII)

EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XVIII)

Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului pentru Întregirea Națională (1916-1918), soldatul și ofițerul român a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit. În vreme de război, soldații care știau să scrie își exprimau de cele mai multe ori trăirile și sentimentele în agende sau prin scrisori pe care le trimiteau acasă celor dragi.

Poezia exprimată de Ștefan I. Sorescu, este expresia unei trăiri sincere, scrisă cu arma în mână, aparținând clasicismului nostru popular cu un pronunțat stil ce conține elemente de baladă eroică. Ștefan I. Sorescu nu avea studii superioare, având doar 7 clase, dar iubea mult literatura, în special poezia, și totodată, era un preromantic cu un pronunțat spirit meditativ, îndrăgostit de câmp și pădure. Însă, cel care îl caracterizează cel mai bine, este George Șt. Sorescu, fiul poetului: „…înalt, cu trăsături fine, cu fața puțin prelungă, cu ochii mici și pătrunzători, lat în umeri, cu pasul rar, cu securea la cot când mergea la pădure. Râdea spontan și sonor când era dispus. În rest, zâmbet discret. Îi reconstitui imaginea din câteva amintiri”. Ștefan I. Sorescu se pare că a scris un masiv volum de poezii, dintre care un volum, l-a predat personal prin Nicolae, un frate mai mare, lui Petre Răducanu, un consătean stabilit la București, volum care din păcate a fost pierdut. Alte două manuscrise i-au fost pierdute, dintre care unul a fost ridicat de către un ofițer, pe front (comunicat de Petre Popescu din Bulzești), iar celălalt manuscris, ar fi rămas la Dumitru Deliu, aspect comunicat de către Dumitru Mitrache, tot din Bulzești, județul Dolj.

Ideea transcrierii poeziilor lui Ștefan I. Sorescu, atâtea cât au mai putut fi salvate, îi aparține unui alt fiu al poetului, Marin. Șt. Sorescu, care și-a dorit să scoată la lumină Rădăcina poetică a Soreștilor, reușind astfel să readucă în actualitate versuri autentice scrise direct de pe front de către părintele său, glorificând marile lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

 

Jalea românului din 1917

Foaie verde nucă seacă

Săracă, Țară, Săracă!

Mulți dușmani în tine calcă

Să te supuie te-ncearcă.

 

Cine vine să te-mpece

Nu se-ndură să mai plece.

Că izvorul tău e dulce,

Nesătul – cu el se duce!

 

Te plâng codrii și vâlcele,

Fetițele tinerele-

Păsările nu mai cântă

Că văd jale multă, multă.

 

Văile, câmpii mănoasă

Nu mai văd flăcăi la coasă,

Au murit la bătălie

Scăpând Țara de robie.

 

Foaie verde busuioc,

Țara mea făr’ de noroc,

L-a mâncat străinul tot!

Vine unu’, pleacă doi

 

Fire-al naibii de război,

Că de când te-ai născucit,

Multe fete-ai văduvit

Și case ai pustiit!

 

Frunzuliță trei smicele

Eu de jalea Țării mele

Aș vrea-n codru să trăiesc

În țară să haiducesc,

La văduve să dau bani

Să crească copii orfani.

 

Visul de pe front – 1917 –

Înconjurat de-ntristare

Și plecat către dureri,

Astăzi mă simții mai vesel

La a tale mângâieri.

 

Că de-atâția ani de zile,

De când tot călătoresc

N-am avut o zi ferice

Ca să mă înveselesc.

 

Tristă-i ziua fără soare,

Tristă-i noaptea fără stele,

Dar mai trist sunt eu ca toate,

N-am cui spune-a mea durere.

 

Părinții îmi sunt departe,

Nu știu de-or mai fi trăind

Viața mea mi-o cred pierdută

Pe morminte, lăcrămând.

 

Ei mă strigă cu durere

Și m-așteaptă ca să viu,

Dar momentele înșeală,

Că e prea târziu, târziu.

 

Iar când soarele apune

Și-nserează-ncet, încet,

Visul dulce-al mândrii mele

Întâlnește-al meu portret.

 

Ea mă-ntreabă cu durere

De sunt viu pe-acest pământ,

Eu îi spun în amăgire

Că potretul e-n mormânt.

 

Dânsa stă și se gândește,

Lacrimile-o podidesc

Și prin dulce lăcrămare

La ea-n brațe mă trezesc.

 

Și depun o sărutare

Și-ncep a mă depărta

Și-apoi la moment dispare

Scumpă, Fericirea mea.

Compusă la Grozăvești, când eram în rezervă. 1917, noiembrie 9.

 

Surse:

-Ștefan I. Sorescu-rădăcina poetică a Soreștilor, Versuri de pe front, Ediție îngrijită, postfață și note de George Sorescu, Editura Eikon, București, 2014.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu