ORIGINEA SATULUI RACOVIŢA-Partea III a

VIAŢA ECONOMICĂ

Albinăritul
Dacă fata zburdă pe cărare
Strângând fânul şi glutenul,
Albina din floare-n floare
Strânge mierea şi polenul.
Harnicele albine sunt mult iubite şi preţuite de locuitorii acestui sat. Din vechi timpuri, satul a avut gospodari care s-au îndeletnicit cu această plăcută şi folositoare ocupaţie. Roiurile urmărite şi căutate şi prin scorburile copacilor pădurii „Iuda”, dovadă sunt atâţia arbori scobiţi şi afumaţi, au fost aduse acasă şi aşezate în stupi sistematici, înlocuind „buturoasele”, oprite de unii fie pentru roire, fie ca o mărturie că din tată-n fiu s-au ocupat cu albinăritul. Ar fi şi păcat să nu se dezvolte această ramură de activitate. Care pot mai are flora Racoviţei! Unde se mai cântă de:
De-ai veni la noi vreodată,
Ai vedea că am o ţară
Ca un fagure de miere
Strâns din flori de primăvară.
Salcâmii fac podoaba satului în luna mai, de te crezi că ai fi în Rai.
Nu trebuie ca „vrednicele albine”
Să străbată-n zări
În lungi căutări,
Ca să strângă-n grabă
Nectarul de miere,
Polenul de ceară.
Este de ajuns ca mâna omului vrednic să le ajute şi să le construiască căsuţele curate şi ordonate. Se găsesc destui şi încă pricepuţi. De ajuns să înşir câţiva: Dumitru D. Constantin, Spirea Georgescu, Nicolae D. Constantin, Ilie D. Muşat, Toma Constantinescu, Tudor Dumitrache, C.A. Mocanu etc., pentru a se vedea importanţa stupăritului şi cât se adaugă din nimic, numai din munca albinelor, la viaţa economică, la viaţa de mai bine a satului Racoviţa.[ Ibidem, f. 418.]

Pădurile
Viaţa economică a satului Racoviţa este strâns legată şi de existenţa pădurii „Iuda”, pădure de stejar ce se întinde din marginea de nord a satului şi până la Brăteşti, în şoseaua naţională Târgovişte – Bucureşti. Exploatarea în mod raţional, curăţată pe pachete din an în an, dă de lucru la mulţi dulgheri, la mulţi cioplitori şi asigură în fiecare an combustibilul necesar tuturor. De la lemnul de foc şi până la lemnul de mobilă cea mai fină, trece prin mâna vânjoasă a câtorva oameni din Racoviţa, între care neîntrecut este Lazăr Chiriţă.
Podurile de peste pâraiele satului, podul de peste Ialomiţa, din Bucşani, poartă pecetea muncii meşteşugarilor din Racoviţa şi esenţa lemnului din „Iuda mare”.
În acest sat sunt prea puţin cunoscute alte esenţe de lemn. Nici nu poţi să te vaiţi vreodată de lipsa lemnului, căci ţi se răspunde: „Te vaiţi când cade pădurea pe tine?”. Aşa că putem spune şi noi „codrul, frate cu românul”, „Iuda, frate cu racoviţeanul”. Ba încă şi cu alţii. Cooperativa forestieră „Crivăţul”, în care sunt membrii în majoritate din Bucşani, nu-şi desfăşoară activitatea în această pădure? Casa Autonomă a Pădurilor Statului (CAPS) nu are în Iuda o rezervă? Un adevărat parc naţional? Şi apoi vânatul? Ce a determinat pe societatea de vânătoare „Zimbrul” din Bucureşti să-şi ridice „Între păduri” o splendidă vilă şi să investească capital în fazani, capre şi cerbi sălbatici? Pofta de câştig? Nu! Frumuseţea pădurii, dragostea de natură şi locurile parcă într-adins amenajate pentru creşterea vânatului. Este într-adevăr plăcut să auzi iarna zgomotul bătăuşilor, lătratul câinilor şi pocnetele puştilor. Dar este şi mai plăcut, mai mulţumitor când, după fiecare vânătoare, se strânge la vilă prada: 2-3 lupi, 3-4 vulpi, 2-3 viezuri şi 50-60 iepuri.[ Ibidem, f. 419.] Nu este acesta un câştig, un venit? Cu fiecare vânătoare se adaugă noi venituri la viaţa economică a satului. Nu mai vorbim de celelalte foloase ale pădurii: „ploaie la timp, noroc la plug, sănătate şi belşug”. Nu se cântă degeaba „Dă-i Doamne şi omului ce i-ai dat şi codrului!”.

Viile
La început, pe porţiuni mici, acum 10 ani, un singur om avea vie şi aceea hibridă, ca şi celelalte toate din ziua de azi, viţa de vie se cultivă în spatele satului, în grădini închise pe laturi ce nu depăşesc 2 ha de gospodar înstărit.
Mulţumindu-se cu puţin, hibrizii produc în schimb câştig mare. Nimic nu rămâne neîntrebuinţat: lemnul, strugurele, până când şi foile. Ţuica şi vinul vândute pe preţ bun aduc însemnate venituri. Mai toate petrecerile: cumetrii, botezuri, nunţi, se fac cu înlesnire, fiecare din cei doi, ginere sau mireasă, având băutura, partea cea mai grea în asemenea împrejurări.
Atraşi de aceste avantaje, locuitorii, în loc să le distrugă şi să le înlocuiască cu pomi roditori, au început să planteze noi porţiuni de teren, preferând să plătească impozite mari. Nu este cazul ca să intervină o lege mai aspră sau un Burebista. Bachus nu are adepţi şi devotaţi.

Pomicultura
Grădinile din jurul satului sunt plantate cu roditorul zarzăr, preferat prin faptul că rodeşte anual. Prunii, plantaţi mai cu seamă în grădinile lui Ion T. Drăgulescu şi Ilie D. Muşat, de multe ori au nenorocul ca tocmai când sunt înfloriţi să cadă vreo ploaie rece, ceaţă sau chiar zăpadă şi să zădărnicească rodul. Cireşii şi vişinii, de asemenea, sunt plantaţi prin grădini şi vii.
Nucii bătrâni umbresc curţile şi fundurile grădinilor. La fel, caişii şi cireşii dau, când sunt în floare, ariilor prin care sunt plantaţi, un roz plăcut, iar toamna un rod bogat.
Mărul, atât de căutat, nu rodeşte şi nici nu vom găsi varietăţi de meri. Singur „mărul dulce” din care se împarte la Sf. Petru potoleşte setea şi pofta de a mânca un măr „creţesc” sau „domnesc” etc. Rămâne deci ca această ramură de activitate să se înrădăcineze şi să se întindă, ocazie binevenită fiind ocolul agricol judeţean, care împarte în fiecare an pomi adulţi celor dornici de a avea o masă bună şi completă. Chiar Ocolul silvic, cu ocazia serbării sădirii pomilor, împarte gratuit arbori şi pomi din pepinierele sale. În felul acesta s-au plantat în timpul din urmă căminele din vatra satului cu pomi roditori de soiuri bune. Aşa că semne bune anul are.

Prof. dr. Cornel Mărculescu