,, Cum să nu poci eu să fac asta? ….păi am făcut eu copii cu ochi!”…..erau cuvintele pe care ea, Vasilica le folosea ori de câte ori cineva se îndoia de capacitatea ei de a face unele lucruri…. Cred că era a mai tuciurie femeie din sat …și nu pentru că ar fi fost țigancă, Doamne ferește, nici pomeneală, dar așa erau mai toți din neamul ei. Copiii, patru la număr , erau amestecați , și oacheși și bălai, căci bărbatul ei, Tudose, era un om frumos, blond cu o piele albă cum rar întâlnești la un bărbat,și cu ochii albaștri ca seninul cerului. Dintre toți, doar fata a mică, Florica,mai mare ca mine cu un an, Ica, cum avea să-i rămână numele după cum îl percepusem eu , îl moștenise ca și asemănare. Am crescut practic împreună, ei fiind vecini de gard cu bunicii mei, care la rândul lor, erau vecini cu noi, ceea ce e cam impropriu spus, deoarece curțile comunicau între ele . Erau săraci, casă nu aveau , doar un pătul, cu tindă și odaie, cu ,,țarc ”de lemn deasupra, spațiu folosit pentru a completa locuința, unde erau depozitate toate cele necesare și care nu-și aveau locul în altă parte, precum și ca ,,dormitor” pe timp de vară pentru unii dintre ei. Odăile erau joase, cei înalți trebuiau să stea aplecați pentru a nu lovi grinzile care susțineau tavanul. La intrare, în tindă, nu-și găsise loc decât un fel de laviță, din scânduri sprijinite pe patru pari pe care se odihneau țoalele cele bune și câteva pături cazoane, o masă înfundată în care erau îngrămădite fel de fel, iar în cuiele bătute trainic în grinzi erau atârnate coșuri cu toartă, pline de străchini, linguri, și alte obiecte . Mai erau atârnate la grindă și ulcele de pământ , de cele smălțuite pe care nu le folosea frecvent. În cealaltă odaie, se aflau două paturi construite la fel ca și lavița, unul mare în fundul odăii, din perete în perete, și unul mic, în lateral paturi în care pe timpul rece era musai să încapă toți. Loc mai era doar pentru o sobiță de zid, cu plită , care avea dublă funcție: aceea de a face cald și de a servi la prepararea mâncării pe timp de iarnă. Pentru vară, alături lângă pătul, avea un ,,celar ”, o aplecătoare din blană unde înjghebase o bucătărie rudimentară, iar afară în aer liber, o ,, soboaică”, …un fel de sobă mai mică, din lut, sprijinită pe partu pari, cu un căpătâi de burlan pe care ieșea fumul. Agățată de celar, se lăfăia masa rotundă cu trei picioare,pe o lăvicioară străchinile și lingurile de lemn, în parii de la gardul de araci oalele de pământ, iar pe gard,atărnate în cârlige de sârmă groasă , tronau ceaunul de mămăligă și tigaia de tuci, cu trei picioare, care putea concura la prepararea ,,jumărilor cu terci” cu cea mai modernă cratiță cu ceramică din lume. Făcea Vasilica niște jumări din două- trei ouă și o strachină de terci, de sătura șapte guri flămânde….de multe ori și după ce terminau de mâncat. Dacă ar fi să socotesc, ar fi trebuit să fie șase. Dar cum tigaia aceea rămasă veșnic nespălată, împrăștia așa un miros când se încingea pe plita sobei, încât dacă atunci terminasem de mâncat, tot mergeam să mă așez la ei la masă…jos pe pământul gol, căci scaune nu aveau dacăt trei, pentru bărbații casei, restul pe jos. Scaunele erau pe măsura mesei, mici și joase….și puține pe deasupra! Jumările de ou și mămăliga, era mâncarea lor de bază, și laptele fiert în ceaun după ce răsturna mămăliga. Nu…nu aveau vacă cu lapte! Laptele era de la vacile colectivului, căci nea Tudose, era mulgător. Mergea la grajduri dimineața și seara , să mulgă vacile, iar în traistă, mai scăpa câte o sticlă de lapte, că de…să stai cu mâna în miere și să nu te lingi! Așa, ei pe lângă casă, nu prea aveau orătănii, și nici porc de Crăciun, dar n-au murit de foame. Și nici lemne nu cumpărau. Se duceau la pădure și aduceau cu croznia, lemne aproape în fiecare zi. Tot bărbații casei, căci Vasilica era peste poate de ocupată! …să se certe cu vecinele…pe care avea pizmă că au de toate și …de n-ar fi stricat să-i întindă și ei mâna cu câte ceva….și unele chiar îi dădeau mai mereu, mai de milă, mai de silă….și mai făcea la cîrlige căte un pulover, câte o vestă, câte un ciorap de lână, așa în felul ei.Și mai avea o treabă, în coptul cireșelor, să păzească falnicul cireș roșu dinspre drum și pe cel amar din grădină, …Doamne ce mai cireși! Ceartă și balamuc era la ei cât cupride…motive găseau…era un fel de serial, așteptai seara…să vezi ce mai urmează! Nu trăiau în mizerie, de văruit și de dat cu pământ pe jos , o făcea frecvent, dar ea ca femeie, mai lăsa de dorit câteodată, însă dacă se certa cu vreo vecină…..țin-te nene….din îngâlată n-o scotea, chit că ar fi fost mama curățeniei, dar numai așa….de plăcerea de a jigni….așa se simțea ea bine….era modul ei de a iesi în evidență de a se face remarcată că de….era Vasilica lu” Tudose!…. ….și biata de ea, a rămas în amintirea multora și prin modul de exprimare, dar și prin modul în care a trecut în neființă. Moartea ei a fost unică în sat, greu de închiput că s-ar fi putut întâmpla așa ceva. Am văzut-o pentru ultima oară…mai mult moartă decât vie…în cabina unui camion, așa ca o părere…să fie să nu fie…baibără de sânge, într-o poziție destul de ciudată…..și apoi s-a auzit: o lovise o…roată ….desprinsă de la o mașină …Era în stația de autobuz, iar de pe partea cealaltă a drumului, scăpată din goana mașinii,, moartea” a lovit-o în plin. Nu cu coasa, cu roata! A făcut ea multe….biata de ea…până și…copii cu ochi….dar moartea, n-a putut –o evita. S-a aflat în locul nepotrivit….la momentul nepotrivit! Sau poate… tocmai asta a făcut să rămână în amintire…cine știe….?

Flori Bungete