Problema repatrierii românilor de la răsărit de Bug a fost pusă pentru prima dată în noiembrie 1941, în urma unei Note a Armatei 3 prin care guvernul era informat că în Ucraina se aflau grupe de români dornici să revină în țară. Acceptând principiul repatrierii, Ion Antonescu a cerut ca Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Agriculturii și Marele Cartier General să studieze posibilitățile.
• În acest scop, Serviciul Central de Statistică a trimis echipe compuse din 18 membri pentru a cerceta și identifica românii de la est de Bug. S-au folosit informațiile din lucrările românești și rusești, datele oferite de comandamentele militare române din zonă, informațiile de la locuitori, care semnalau prezența românilor în jurul orașului Voznesensk, în zonele Pervomaisk, Novomirgorod, Kirovograd, în Podolia de nord, pe Nipru între Kremenciuk și Zaporoje, în jurul Artemovskului din bazinul Donețului, la Harkov, pe malul Mării Azov, în Crimeea și în Kuban.
• Cu toate că s-au deplasat în zonă la scurt timp, echipele nu au putut începe lucrările decât în august 1942 deoarece nu au obținut autorizații de la autoritățile germane. S-au mai adăugat dificultățile de obținere a mijloacelor de transport și a combustibilului.
♦ Misiunea de a verifica condițiile de repatriere și acordarea autorizațiilor de stabilire în Transnistria, Basarabia și Bucovina a revenit Comisiei centrale de repatriere de pe lângă Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului. Pentru înlesnirea operațiunii, la Tiraspol a fost instituită o Comisie de triere, care a constituit subcomisii la punctele de trecere peste Bug de la Golta și Varvarovka.
• Comisiile nu trebuiau să admită trecerea peste Bug și Nistru decât a persoanelor de origine română necompromise în acțiunea comunistă, care nu se făcuseră culpabile de acte de ostilitate față de armata română și de interesele românești și care au avut la 28 iunie 1940 domiciliu în Transnistria, Basarabia și Bucovina. N-au fost admiși, indiferent de origine etnică și domiciliu, „vagabonzii, cei bolnavi de boli sociale (tuberculoză, sifilis), cei incapabili de muncă și cei pe care familiile lor nu-și luau obligațiile de a-i întreține”.şi nici persoanele plecate după 1918 de bunăvoie, considerându-se că acestea „au preferat regimul bolșevic și că nu mai pot fi buni cetățeni ai țării noastre”.
• Verificarea tuturor persoanelor ce urmau a fi repatriate s-a făcut pe baza documentelor procurate, prin organele administrative și de poliție de la fostul domiciliu. În lipsa actelor de stare civilă, originea etnică se verifica prin cunoașterea și folosirea obișnuită a limbii române, prin numele de familie, mărturia consătenilor, sentimente curat românești. Autorizațiile de intrare în țară au fost date în mod individual, persoanele neautorizate fiind înapoiate sau puse la dispoziția Guvernământului Transnistriei pentru a fi întrebuințate la munci. Cheltuielile pentru cazarea și întreținerea celor sosiți la Golta, Varvarovka și Tiraspol pe timpul cât au durat operațiunile de triere au fost suportate de Guvernământul Transnistriei, care a fost autorizat să-i întrebuințeze la munci, în regiune, pentru a-și acoperi cheltuielile de întreținere.
♦ Cercetarea a început în zona Nikolaev, Voznesensk, Herson, unde au fost identificate circa 5 000 de familii (1 400 mixte compuse din 18 000 de persoane), din care numai în 1 800 se vorbea românește. Pentru fiecare familie identificată s-a stabilit „gradul de puritate și conștiință etnică”.
• Acțiunea a continuat în județele Bolșaia Aleksandrovka, Novi Bug și Pervomaisk, unde s-au înregistrat, până la 15 noiembrie 1942, 12 226 familii moldovenești cu 42 266 persoane.
• În final, în zona dintre Bug și Nipru, echipele Institutului Central de Statistică au identificat, până la sfârșitul anului 1942, 22 899 familii românești (8 397 mixte și 11 183 în care se vorbea românește de părinți și copii) cu 80 364 persoane.
♦ Echipele au apreciat că se impunea amplificarea și consolidarea ideii naționale, deschiderea de școli românești, cel puțin în localitățile în care au existat în timpul regimului sovietic (cu 10 clase la Aleksandrovka, Gruzkoe, Martinoș, Suboți, cu 7 clase la Peridasovka, Serbulovka, Novo Grigorevka, Lisagora, Dobrianca, Novo Ucrainka, Pleteni Tașlîc, Palievka, Pancev, Kanij, Dikovka, cu cel puțin 5 clase la Mărculeasa, Șerbani, Racova, Lipneaș, Babanka), găsirea modalităților pentru a se acorda autorizații de trecere peste Bug pentru studenți, organizarea și dezvoltarea unor activități religioase prin trimiterea de preoți tineri în satele românești, organizarea asistenței culturale, economice și sanitare (ziare, cărți românești, aparate de radio, depozite de gaz, sare, chibrituri, obiecte casnice, îmbrăcăminte, medicamente, medici etc.).
♦ Pentru repatrierea românilor de origine etnică aflați în zona de interese germană de la Nikolaev, Guvernământul Transnistriei a înființat un punct de triere la Varvarovka. Cei acceptați erau dirijați la Tiraspol, la Comandamentul Etapelor de Est.
♦ Situația devenea presantă, deoarece multe familii de români din Crimeea, care făcuseră deja cereri de repatriere, își vânduseră „toate bunurile și acum în preajma iernii se văd expuși a rămâne fără adăpost, hrană și fără posibilități de ajutor”.
♦ Cu ocazia trierilor s-a constatat că foarte multe persoane din Caucaz care doreau să vină în Basarabia și Bucovina erau de origine etnică străină (rusă, bulgară, ucraineană, găgăuză etc.), majoritatea meseriași (cizmari, fierari, lemnari, mecanici etc.), făcând parte „din clasa din care comuniștii își recrutează elementele necesare pentru scopurile lor subversive”, așa cum semnala, la 29 august 1942, generalul Nicolae Dăscălescu. Apreciind că mulți din cei care vorbeau limba română erau suspecți, chiar dacă obținuseră autorizații de circulație spre România, generalul român cerea Guvernământului Basarabiei „să facă o foarte riguroasă triere a acestor elemente, atât la Bug cât și pe Nistru, chiar dacă sunt învestiți cu acte române sau germane. Numai astfel se vor împiedica înapoierea în Basarabia și Vechiul Regat a elementelor străine extrem de periculoase care au acționat intens în regimul comunist și sunt foarte bine preparate pentru acte anarhice”.
♦ În urma acestor semnale, în noiembrie 1942, Ion Antonescu a stabilit următoarele norme de repatriere:
„1. Nu pot fi repatriați în ținuturile dezrobite decât românii etnici necompromiși în acțiunea comunistă.
2. Cei deportați de ruși în anul de ocupație – românii etnici – toți trebuie să fie repatriați.
3. Acei care au plecat de buna lor voie sau pentru că s-au compromis cu acțiunea lor antiromânească în timpul ocupației bolșevice nu se vor repatria.
4. Acei din această categorie care eventual s-au repatriat trebuie judecați și chiar expulzați în Rusia.
5. Românii deportați din timpuri mai îndepărtate la est de Bug pot fi repatriați după serioasă triere însă în Transnistria unde să se constituie sate românești.
6. Românii de la punctul 5 nu trebuie să fie colonizați în Basarabia. Acolo și în Bucovina vom împroprietări luptătorii și basarabenii muncitori dar fără pământ.
7. Toate operațiile de mai sus trebuie studiate cu metodă, pregătite în amănunt și executate în ordine desăvârșită. Execuția va depinde de buna organizare”.
♦ Înaintea de a fi trecute la vest de Bug, persoanele acceptate erau deparazitate și instalate în mod provizoriu într-un cămin, care, chiar dacă nu oferea tot confortul, era acceptabil pentru situația de război. Hrana li se oferea de Crucea Roșie. În perioada necesară verificării erau întrebuințați pentru diferite munci și servicii în întreprinderile autorităților și unităților militare din localitate.
• După triere cei admiși erau înaintați prin organele jandarmeriei locale la destinație în Transnistria sau la Tiraspol, dacă urmau să fie repatriați în Basarabia. Cei bolnavi erau reținuți și tratați în spitale și infirmerii locale până la însănătoșire. În mod asemănător a funcționat și subcomisia de la Golta.
Vezi și: Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în cel de-al doilea război mondial, 1941-1945. Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1999.
Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu