Mai știți lampa de iluminat, aceea cu gaz, care se prindea în perete și lumina, de fapt încerca să lumineze, toată odaia? Ei bine, a mea și mirosea. Da, mirosea, că se strângeau fluturii pe lângă ea și o miroseau. Eu i-am văzut prima dată, când eram mică, mică de tot, că abia mai țin minte, la o clacă…Nu știți cei aceea clacă? Păi claca, e acea adunătură de oameni, rude și vecini, care veneau în curtea unuia sau a altuia, să-l ajute la treabă. Într-o zi la unul, de fapt într-o seară la unul, într-o seară la altul, depinde la cine era de trebăluit. Și asta se practica mai mult toamna, în toiul culesului porumbului sau al strugurilor. Aceeași oameni, se strângeau de dimineață, culegeau ce aveau de cules, pe la amiză se duceau acasă să potolească animalele și apoi se întorceau să isprăvească treaba. Era musai, doar nu lăsa pe om cu bătătura încurcată, cu câte-o grămadă de struguri nestorși până la ultima picătură de mustul sângeriu ori cu șira de porumb nedepănușat. Și unde avea gospodarul, ca de pildă bunicul, și vie și porumb, și cum via se culegea prima, la claca porumbului era veselie mare, la fel de mare ca și grămada de știuleți, împrejmuită de femei, bărbați și copii. Da, copiii erau nelipsiți, trebuiau obișnuiți cu munca de mici. Eu eram prea mică pentru lecția de viață, dar nici somnul nu se lipea de mine prea devreme, și dacă se lipea, se lipea pe salteaua de foi de porumb amestecate cu mătase uscată.
Ca să fie lumină suficientă, vecinii veneau și cu lampa, proprietate personală, scotea și gospodarul una-două, câte avea, si le înșira pe gard, pe ici pe colo, de lumina toată bătătura. Și după lumină veneau fluturii, firește, dănțuind în jurul lor, sfârșind de cele mai multe ori cu aripile arse. Dar cine să observe? Eu, nici pomeneală! Eram prea fascinată de jocul lor. Aplecată ușor în față, cu mâinile sprijinite pe genunchi, i-am privit nemișcată, vreme îndelungată, până când m-a lovit…setea de cunoaștere. Și cel mai bun dascăl, la vremea aceea, era mama, cine altcineva? Și lăsa-i eu meseria de privitor de izbeliște și puse-i filozofica întrebare, la urechea mamei:
– De ce se duc fluturii la lampă?
– S-o miroase, răspunse ea, depănușând liniștită. Da, liniștită, că încă nu descoperise bine ce are la bătătură.
Și cum eu, eram în faza de cunoastere și cercetare, m-am îndreptat glonț spre punctual de observație. Lampa era agățată ușor peste înălțimea capului meu, așa că proptindu-mă eu cu mâinile în gard, m-am ridicat bine pe vârfuri, și strecurând fața printre fluturi, m-am apropiat suficient de mult de ea, încât atunci când am vrut să-i simt mirosul, vârful nasului…a rămas lipit de sticla încinsă! Ce-a urmat? Țipete, urlete, râsete, apostrofări, usturime…și una dintre primele amintiri rămase definitiv întipărite în memoria adultului de azi. Dar și cu necaz pe ea, pe lampă. De fapt pe sticla de lampă, căci, mai târziu, ori de câte ori prindeam ocazia, o suduiam până își dădea duhul. Cum?
Păi să vă spun: prin ardere, fitilul, mai ales dacă gazul lampant, cel adus de Leana Behoaicii, de la sondele de pe islaz, nu era chiar curat, ca lacrima, degaja un fum înecăcios, urât mirositor care se depunea pe interior. Ca să-l îndepărtezi, trebuia urmat un întreg ritual, folosind o tehnică aparte. Mai întâi, puneai o mână de mălai și sare grunjoasă în burta sticlei. Apoi, astupând cu mâna cele două orificii, scuturai bine până ce fumul cel negru era curățat. Vărsai conținutul, astupai partea de jos , pe partea de sus suflai până se aburea bine, și cu o bucată de ziar, mototolită dinainte, ajutându-te de unu-două degete de la mâna dreaptă, ștergeai până devenea clară, interior-exterior. Asta dacă avea degete lungi și pricepute. Dacă nu, luai ucenic o lingură de lemn, și dăi, și freacă cu hârtia de ziar, până auzeai: poc! Atunci, treaba era terminată. Luai fărașul și mătura, adunai tot de pe jos, te uitai bine să vezi dacă nu te-ai tăiat pe undeva, mergeai în cămară, luai o sticlă nouă din duzină, o puneai la lampă și plecai la joacă. Eu cel puțin așa făceam, și reușeam de fiecare dată! Garantat. Și nu mă întreba mama niciodată:
– Iar ai spart sticla de lampă? Nu, întrebarea era altfel formulată, logic:
– Iar ai șters sticla de lampă? Păi da, eu asta și făceam. O ștergeam, ea se spărgea. Și sigur nu era chinezărie! Dar cred că depuneam eu foarte mult efort și concentrare maximă…Sau era răzbunare, cu putera minții ?!… Dar oricum ar fi fost, mi-e dor, tare dor de mirosul lămpii de altădată!
Flori Bungete
