3 iunie 1968. Generalul Ion Ioniţă: ,,Republica Socialistă România, fără a declara că iese din Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, de fapt, în problemele cu caracter militar, se situează în afara organismelor militare integrate ale Tratatului de la Varşovia”.
În cei 36 de ani în care a făcut parte din Tratatul de la Varşovia (1955 – 1991), care s-a dovedit a fi un instrument militar la îndemâna Kremlinului în confruntarea cu Statele Unite ale Americii şi ţările occidentale, dar şi de ţinere sub control a ,,aliaţilor” care încercau să se emancipeze de sub tutela sovietică, România a fost un aliat „fidel”, dar şi ” rebel”, neacceptând modul în care partenerul mai puternic – Uniunea Sovietică – înţelegea să conducă Tratatul.
Nu a fost singura ţară şi nici prima care a procedat aşa, pe lista ,,rebelilor” înscriindu-se, în 1956, Ungaria – prima care și-a anunțat intenția de a se retrage din Tratat (fiind şi ocupată) -, Polonia – ,,pacificată” şi ea şi readusă la ,,ordine” -, apoi Albania, care din 1961 nu a mai participat la activităţile Tratatului şi care în 1968 şi-a făcut cunoscută decizia de retragere din Tratat.
Fără să îşi pună în mod serios (ca în cazul ungurilor şi albanezilor) problema părăsirii Tratatului de la Varşovia, conducerea de partid, de stat şi militară a României a adoptat politica ,,paşilor mărunţi” şi a început (pe măsura accentuării politicii de desprindere de sub tutela Moscovei) să nu fie de acord cu modul în care diriguitorii sovietici asigurau conducerea Tratatului, neconsultându-și aliații în adoptarea deciziilor importante, chiar atunci când erau puse în pericol interesele naționale, semnificativ în acest sens fiind ordinul de ridicare a capacităţii de luptă a forţelor armate, inclusiv a celor române, cu ocazia crizei Berlinului (august 1961) şi a celei din Marea Caraibelor (octombrie 1962). Concomitent, a reuşit să reintroducă, treptat, unele structuri militare tradiţionale, să revină la obiceiuri şi practici naţionale în procesul de instruire şi educare a trupelor. Procesul a fost însă lent (unii zic că s-a procedat cu ,,diplomaţie”), manifestările de demnitate alternând cu cele de supunere și oportunism.
Până la invadarea Cehoslovaciei (1968) poziția conducerii de la București a fost prudentă, nefăcându-și publice (verbal sau în scris) nemulțumirile, ci doar ridicând, din când în când, problema consultării guvernelor naționale înainte de a se adopta decizii importante referitoare la Statele Participante la Tratatul de la Varşovia (SPTV) și la armatele naționale.
Așa s-a procedat în 1958 când sovieticii ai decis, fără să consulte guvernul român, să se introducă în dotare rachete antiaeriene. Așa s-a procedat şi în 1964 – în contextul acutizării conflictului sovieto-chinez și a unor buneintenții americane față de România – când românii au pus problema constituirii unui Front românesc independent în cadrul Tratatului și a încheierii unor convenții interguvernamentale româno-sovietice pentru tranzitarea teritoriului românesc de către trupele sovietice care trebuiau să participe la aplicații în Bulgaria, și a româno-bulgare. Dacă în cazul Frontului românesc s-a obţinut acceptul conducerii Tratatului, încheierea convenţiilor a fost refuzată de către conducerea de la Moscova până la desfiinţarea acestuia.
În sinteză, românii au fost nemulțumiți (și cu timpul au luat poziție, în special după invadarea Cehoslovaciei în 1968) față de:
Modul în care organele de conducere ale Tratatului de la Varşovia (încadrate – în funcţiile principale – numai cu mareşali, generali şi ofiţeri sovietici) tratau ministerele Apărării (şi chiar guvernele) statelor participante la tratat şi chiar conducerile supreme ale statelor respective;
Modul în care erau stabilite misiunile trupelor destinate de fiecare stat în compunerea Forţelor Armate Unite, care nu erau analizate înainte de întocmirea planului operativ, necunoscându-se deci variantele de folosire a trupelor în caz de război şi modul în care acestea ar fi fost conduse;
Neconsultarea factorilor români de decizie (nici a ministrului) conceperea, conducerea și desfășurarea aplicațiilor în timp de pace, cazul celor desfăşurate în Ungaria în 1962 şi Bulgaria în 1963 fiind concludente în acest sens;
Dreptul de conducere şi control al pregătirii operative şi de luptă a armatelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, atribuit prin statut comandantului-suprem/șef, care încălca principiile independenţei şi suveranităţii naţionale şi ducea la amestec direct în organizarea şi conducerea armatelor naţionale;
Subordonarea indirectă şi în timp de pace a armatele naţionale guvernului sovietic prin faptul că, principala structură militară a tratatului – Comandamentul Forţelor Armate Unite – nu reprezenta un organ conducător de sine stătător al trupelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, ci o Direcţie (a 10-a) a Marelui Stat Major al armatei sovietice, fiind format numai din generali şi ofiţeri sovietici, transformând unele activităţi de cooperare în activităţi de control;
Tendinţa Comandamentului Forțelor Armate Unite de a crea comandamente, neprevăzute în Statute, fără acordul guvernelor interesate, ca de exemplu Comandamentul unic al Flotei Mării Negre, prin care se urmărea subordonarea flotelor maritime române şi bulgare Comandamentului Flotei Mării Negre a U.R.S.S. și implicit angajarea flotei române, în caz de război, pe teatrul de acțiuni militare maritime din Egee sau chiar Mediterana;
Prezenţa reprezentantului comandantului suprem/şef în armatele statelor participante, apreciată ca o lipsă de încredere în conducerea militară românească.
Cunoscuta şi incalificabila agresiune a trupelor sovietice, ungare, poloneze, bulgare şi est-germane asupra Cehoslovaciei, în august 1968, a sporit exigenţele românilor, care – pentru a face faţă presiunilor şi chiar ameninţărilor directe sau indirecte (căci au fost și dintre acestea) – au adoptat la nivel naţional o serie de decizii menite să creeze cadrul legal, constituţional, respingerii cererilor care atentau la independenţa şi suveranitatea naţională.
Cea mai importantă a fost decizia Marii Adunări Naţionale la 22 august 1968 conform căreia staţionarea şi tranzitarea oricăror trupe aliate pe teritoriul României trebuia să aibă acordul forului legislativ român şi să fie rezultatul parlamentărilor între conducerile statelor respective.
Tot din ,,exemplul” cehoslovac a decurs ,,încăpăţânarea” lui Nicolae Ceauşescu ca ,,starea de pericol” să fie apreciată de ,,toate” guvernele statelor participante la tratat şi nu doar de unele.
De teama repetării tristei experienţe cehoslovace, conducerea de la Bucureşti nu a mai fost de acord ca pe teritoriul României să se desfăşoare aplicaţii cu trupe străine şi nici nu a mai permis participarea trupelor române la aplicaţiile desfăşurate pe teritoriile altor state aliate.
O poziţie distinctă a manifestat conducerea de la Bucureşti şi faţă de problema statutelor comandamentelor alianţei în caz de război, aceasta fiind singura care nu a semnat documentul elaborat la 30 aprilie 1980. Fidel principiului „cooperăm, nu ne subordonăm“, Nicoale Ceaușescu s-a situat pe poziţia că niciodată nu va admite ca altcineva, în afara autorităţilor române prevăzute de lege, să angajeze armata ţării în vreo acţiune militară. Acest lucru era valabil şi în situaţia în care unii dintre vecinii României ar fi fost atacaţi şi ar fi trebuit ca aceasta să le vină în ajutor, în acest caz trupele române urmând a acţiona numai pe baza ordinelor comandamentului suprem român.
Neînțelegeri s-au mai ivit și în privința doctrinei militare a statelor participante la Tratatul de la Varşovia, transferului de autoritate – indiferent sub ce formă şi din ce motiv – în ceea ce priveşte pregătirea şi întrebuinţarea forţelor armate, în favoarea vreunui organism al alianţei, considerat a fi dăunător politic şi militar, atât în timp de pace, cât şi în situaţie de război.
Semnificativă a fost și respingerea, la 3 decembrie 1981, a încercării conducerii Tratatului de la Varşovia de a impune o intervenţie militară în Polonia. În cadrul liniei generale de conduită românească, dar într-o situație limită, generalul-colonel Constantin Olteanu, ministrul Apărării Naționale, a avut stăpânirea de sine și curajul de a nu semna comunicatul dorit de sovietici, care ar fi ,,legalizat” agresiunea sovietică în Polonia. Informat, Nicolae Ceaușescu a cerut ministrului Apărării Naționale să-și mențină poziția adoptată.
Conducerea politică şi militară românească nu şi-a pus însă niciodată problema părăsirii Tratatului de la Varşovia şi nici nu a pus la îndoială necesitatea acestuia.
Semnificativă în acest sens este precizarea făcută de generalul Ion Ioniţă, ministrul Forţelor Armate, la 3 iunie 1968, într-un raport înaintat lui Nicolae Ceauşescu, referitor la poziţia faţă de proiectele Statutelor la pace ale Forţelor Armate Unite şi organelor de conducere ale Tratatului de la Varşovia, înaintate de mareşalul I.I. Iakubovski: ,,Republica Socialistă România, fără a declara că iese din Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, de fapt, în problemele cu caracter militar, se situează în afara organismelor militare integrate ale Tratatului de la Varşovia”.
Dimpotrivă, când neînțelegerile ajungeau la apogeu, conducerea de la Bucureşti, a dat asigurări că România îşi va îndeplini obligaţiile în caz de agresiune ,,imperialistă” şi de punere în pericol a sistemului socialist.
Astfel, în august 1989, a luat atitudine faţă de evoluţiile politice democratice din Polonia pe care le-a condamnat, inclusiv printr-un mesaj transmis, în noaptea de 19 spre 20 august 1989, conducerilor partidelor comuniste şi muncitoreşti, în care se menţiona că Partidul Comunist Român nu putea să privească această problemă ca ,,una strict internă a Poloniei” şi atrăgea atenţia că renunţarea de către Partidul Muncitoresc Unit Polonez la rolul său conducător în Polonia reprezenta ,,o serioasă lovitură împotriva Pactului de la Varşovia”. Cu acelaşi prilej s-a apreciat că ,,un stat incompatibil cu cerinţele Pactului reprezintă o mare primejdie şi un puternic şi direct sprijin pentru statele NATO”. Ca urmare, considera că partidele comuniste şi muncitoreşti şi statele participante la Tratatul de la Varşovia trebuiau ,,să adopte o poziţie decisă şi să nu admită ca liderii Solidarităţii să fie însărcinaţi cu formarea guvernului polonez”, să facă totul pentru ,,a opri cursul evenimentelor care urmăresc îndepărtarea socialismului în Polonia”. Pe aceeaşi linie de apreciere, la 21 august, în şedinţa Comitetului Politic Executiv, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze ,,un program de urgenţă” pentru a se preveni ,,pierderea Poloniei”.
Prin urmare, chiar dacă a fost în anumite perioade un aliat ,,rebel” în Tratatul de la Varşovia, România a fost în permanenţă un aliat ,,fidel” al acestuia.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu