Etiopia e plină de munți. Totuși nu sunt munții clasici cu pereti, zăpadă și păduri. Simien sunt înalți, au vârfuri de peste 4000 de metri, dar arată mai mult ca un podiș mărginit de niște prăpastii și cu niște văi adânci. Foarte similari cu platoul Bucegi, numai că sunt aproape dubli la înălțime. Au izbucnit vulcanii și au rămas munții. Toate s-au dezvoltat în relativă izolare față de restul lumii de jos. Zona climatică, fauna, flora, chiar și populația sunt complet diferite și foarte diferite de rest, de zona înconjurătoare. Mersul pe jos, așa numitul trekking, în Simien se face cam pe aceeași rută de către toată lumea. Se urmează poteci pe marginea prăpastiilor lanțului muntos în Parcul Național Munții Simien. Toată treaba durează între 4 și 8 zile. Noaptea se campează, nu există cabane. La capăt de tot se găsește muntele Bouahit, cu o altitudine de 4430 m. Majoritatea lumii îl urcă. În afară de altitudine, nu este nici o problemă, tehnică sau de alt fel. Tot în zonă este și Ras Dashen la 4533 metri altitudine, care este cel mai înalt munte din Etiopia. Mai nimeni nu îl urcă. Lumea se plânge că odată ce ești pe vârf, muntele pare mai mic decât alți munți din jur și că nu sunt …oportunități bune de poze.
Satul de bază prin care trec toți cei ce merg în Simien se numește Debark. Aici, ar fi trebuit să facem și provizii, dar nu prea am avut ce cumpăra, lucru la care deja mă așteptam. Problema mâncării este peste tot în Etiopia, în afară de Addis Abeba, și era normal să apară și aici. Practic o să mâncăm paste și legume în următoarele 4 zile pe munte. Avem echipament maxim, practic o bucătărie pe roți în camion, dar nu prea avem ingrediente…
În camion și la drum spre parcul național. Intri pe o poartă, plătești intrarea în parc și parcă ai intrat în altă lume. Grup de nouă persoane plus un ghid și doi „scouts”, drept paznici, de care nu am fi avut nevoie, în afară de maimuțe nu cred că ne-ar fi atacat cineva, lumea din sate sigur nu. Ca întotdeauna în Etiopia trebuie să ai paznic când mergi în natură și paznicul are obligatoriu Kalashnikov. Este mai mult o scehemă prin care se încearcă interesarea localnicilor în protecția naturii. Adică le oferă de muncă și speră că așa vor proteja natura de alți localnici și în timpul liber. Meseria de scout e dificilă, nu au echipament, mâncare doar puțină, asta dacă nu cumva le dau turiștii, iar salariul este extrem de mic. Un scout costă 5 euro/zi per grup, iar parte din bani merg la agenție.
Nu cred că am mers o jumătate de oră pe traseu că ne-am întâlnit cu un cârd de vreo 250 – 300 de maimuțe. Maimuțele gelada se găsesc numai în Etiopia, în zona înaltă a țării, în special în munții Simien. Sunt foarte simpatice și prietenoase, atâta timp cât nu le superi prea tare. Ghidul ne-a explicat clar, „nu vă uitați în ochii lor sub nici o formă, nu le dați impresia că le atacați, mai ales pe maimuțicii cei mai mici”. Spre deosebre de alte maimuțe, gelada sunt tot timpul în mișcare. Se trezește turma dimineața și pornește la drum mergând până la 10 km și mâncând din mers iarbă și rădăcini. Nu epuizează complet o bucată de pământ niciodată. Totul organizat, în față, spate și pe laturi maimuțoi maturi și puternici asigurând paza. Este o experiență foarte interesantă, îți dau impresia că sunt un grup de oameni făcând o treabă pe camp. Nu se compară cu maimuțele clasice care stau toată ziua în pom și mai mănâncă un fruct sau ceva.
Prezența omului e clar dăunătoare animalelor. Lupii sunt în pragul extincției, au mai rămas în jur de 100 în principiu. Lupul etiopian se găsește doar aici și în Munții Bale, mai la sud. Fizic este unic și extraordinar de frumos, seamănă cu vulpile, este roșu și are o formă ascuțită. Am reușit să văd unul, dar nu am apucat să-l fotografiez. Al treilea animal important este capra walia. Seamănă cumva cu capra neagră românească și se găsește doar în munții Simien. Capre mai sunt vreo 500 în Etiopia, chiar am văzut vreo două grupuri.
După vreo 5 ore de mers încet și cu poze am ajuns la prima campare, Sanabek. Condiții prea bune nu sunt, practic nimic în afară de o toaletă. Problema mare este frigul, imediat ce a apus soarele se face foarte frig. În noaptea petrecută de mine acolo a ajuns temperature la zero grade Celsius. Diferență mare de temperatură este și în România, dar aici e diferit. Când este soare sunt până la 30 de grade. Imediat ce a dispărut soarele după munte temperatura scade, 10-15 grade în câteva minute.
A doua zi, iar la drum. Peisaje incredibile, nicăieri nu am văzut așa. Impresia că suntem într-un decor de film se accentuează cu fiecare kilometru parcurs. Spre stânga, prăpastii și văi, spre dreapta, platoul cu sate și drum. Totuși, spre dreapta este un pic diferit. În parc trăiesc undeva între 15 și 20.000 de oameni. Că etiopienii sunt mult prea mulți am spus-o în postările antrerioare. Totuși nu mă așteptam să văd atâția la altitudinea asta. Vremea rea, altitutinea, infertilitatea terenului nu i-a împiedicat să vină aici și să se stabilească.
Încă o zi de mers și am ajuns la a doua și ultima campare, Chenok. Aici, fusesem avertizați că va fi foarte frig. Este la înălțime și mai mare și ascunsă după munți, soarele iese mai târziu și apune mai devreme. Noaptea în cort am ajuns până la minus 4-5 grade. Cu un sac de vară al meu, plus unul închiriat de la o agenție etiopiană, am cam tremurat de frig. Tremuratul meu însă nu a fost nimic față de ce aveam să văd în a doua dimineață.
La 20 de metri de cortul meu sunt doi gardieni etiopieni care nu au cort. Nu cort, nu haine de munte, unul este în sandalele de plastic tipic etiopiene. Au câte o pătură și niște prelate de rafie identice cu cele din care sunt făcute pungile albastre de la Ikea. Cu ele și-au făcut niște culcușuri sub niște tufe, care se pare că îi mai apăra de vânt. Se vede clar că le este frig după față și după cum stau ghemuiți și tremură. Toată noaptea auzi foșnind rafia aia, tot încearcă să o potrivească în așa fel încât să intre mai puțin frig. De la 19.00 seara, când apune soarele, până la 19.45 când răsare din nou mâine, ăștia îndură frigul și vântul, de mâncare, pâine și poate shiro.
Pentru majoritatea turiștilor, oamenii aceștia sunt invizibili. La mine în grup, în afară de unul, nimeni nu știa unde și cum dorm cei care ne păzesc. Culcușurile lor sunt la 20 metri de corturi. La sfârșitul ieșirii pe munte, unii întrebau ce să facă cu sacii de dormit, că munte nu o să mai fie și nu vor să îi mai care. Când i-am întrebat dacă au văzut cum dorm paznicii, răspunsul a fost unanim, habar nu avea nimeni. A trebuit să le arăt poze, inclusiv pe cea de mai sus. Aceleași culcușuri pe lângă care au trecut de 20 de ori mergând la WC, văzute însă în poze ca pe Facebook… Imediat două persoane au oferit sacii de dormit cadou. În camion, am găsit abandonate o pătură și o saltea gonflabilă. Cu un pic de efort am dotat trei din cei patru paznici.
Per total o experiență extrordinară, greu de comparat cu orice altceva. Oricât aș fi încercat să îmi imaginez cum este la munte în Africa, nu aș fi fost pe deloc aproape. O lume specială, izolată, rămasă în urmă în timp, plus peisajele și animalele unice. Prețul total pentru 4 zile / 3 nopți, este în jur de 350 de dolari. Se poate face și pe cont propriu, dar este dificil și nu se poate economisi prea mult. Paznici este obligatoriu să luați. Cel mai important lucru este că excursiile organizate încep în Gonder, iar să veniți singuri din Gonder până în parc este destul de complicat.
Răzvan Vulpea călătoare
