Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

Versul primăverii 1915

de Gavril Istrate din Vărarea

Primăvară, primăvară,

Mult mi-i inima amară,

Unde văd că pluguri ară

Și eu sunt străin în țară,

Primăvara ne-a sosit

Și-i timpul de plugărit

Și plugarii toți s-au dus

Cătră Sârb și cătră Rus.

Nu mai vezi flăcăi la plug

Mânând patru boi la jug,

Ies pligurile din sat

Fără de nici un bărbat

Și pleacă către ogor

Moșnegi cu nepoții lor.

Două vaci prinse la jug

Vai, amar de-acela plug

Că nu-i cine să-l dereagă

Nici brazda cine s-o tragă,

P-ingă boi cine să umble

Și plugu cine să-l schimbe.

De coarne ține-un moșneag

Plugul două vaci îl trag

Ș-o nevastă supărată

Strigă hois, cea câte-odată

Și pășește pe ogor

La bărbat gândind cu dor,

Că s-a dus la bătălie,

Tot așteaptă să-i mai scrie

Și-așteaptă cu drag să vie

Plugu de coarne să-l ție,

La țară-au prins la ogor

Prin Carpați bărbații mor,

Jos la țară-au prins la plug

La Carpați mereu se duc

Batalioane deplin,

Care se duc și nu mai vin.

Merge-un rând și-aceia mor

Și duc alții-n locul lor.

De-acolo, dragă Mărie,

Sunt puțini care să vie

Căci acolo câți se duc

Nu mai pun mâna pe plug

Și de-acolo care vin

Nu mai sunt oameni deplin.

Primăvara care vine

Nu ne cântă cucu bine,

Vin sfintele sărbători

Cu lacrămi și cu fiori

Iar în ziua învierii

Suntem pe pragu durerii,

Mulți plâng soarta lor amară

Că sunt pribegiți în țară

Și mai mulți ce plâng acasă

Pe care doru-i apasă

Plâng nevestele cu dor

După dulce soțul lor

Că s-a dus și le-a lăsat

Cu jele și cu bănat,

Plâng copiii după tați

Neveste după bărbați,

Plâng și eu, Marie dragă,

Plânge astăzi țara-ntreagă

Căci nu știu care din noi

Ne-om mai vedea doi cu doi.

Mulți copii pe vreme odată

N-or ști cine le-a fost tată

Tot or aștepta cu dor

Să mai vie tata lor

Dar or trece ani pe rând

Până le-a ieși din gând.

Tot așa multe neveste

Vor uita ca o poveste

Și ca visul ce-a trecut

Pe soțul ce l-au avut.

Toate-ar trece așa pe rând

Dacă ar fi dorul mai blând,

Dar dorul unde se lasă

Lacrămilor face casă

Inima o tot apasă,

Astăzi geme, mâne plânge

Până inima se stânge.

Acestea, dragă Mărie,

Am avut vreme-a le scrie

În Duminica de Flori

Cu necaz și cu fiori,

Le trimit să le cetești

Și la mine să gândești,

Căci și eu pe când le scriu

Gândul tot la tine-l țiu

Scriu un rând și iară șed

Tot mă uit și nu te văd

Vine mândra primăvară

Și eu tot străin în țară,

Dar a-ntoarce Dumnezeu

Și mai bine, nu tot rău,

Căci nici bine nu tot ține

Dar nici rău nu-i tot mereu,

Căci și binele se gată

Dar și răul trece-odată

Și iar om fi laolaltă

Cum am fost și până-acum

Doară Dumnezeu e bun.

Până atunci, dragă Mărie,

Sănătate, bucurie

Și Dumnezeu să vă ție

Pe toți care v-am lăsat

Supărați când am plecat.

Sărbătoarea care vine

Să o petreceți cu bine

Și să o petrec și eu

Cum a scrie Dumnezeu.

Înc-odată mai doresc

Voie bună vă poftesc,

Ție, nevastă dorită,

Și măicuța mea iubită,

Doresc încă totodată,

Multă sănătate, tată,

Și la cei doi copilași,

Domnița și Găvrilaș,

Ce-or umbla a oauă roși,

Să-i mai găsesc sănătoși.

Rămas bun

Rămas bun, dragă Mărie,

Eu mă duc la bătălie,

La oaste țara ne cheamă

Tu rămâi la copii mamă,

De-oi mai înturna vreodată

Iar oi fi la copii tată,

De n-oi mai veni-napoi

Să ai grijă de-amândoi.

Rămas bun, măicuță dulce,

Vine vremea și ne-om duce,

Roagă-te lui Dumnezeu

Să-mi ajute-n drumul meu

Să ne mai tâlnim odată

Cu tine și al meu tată,

Și cu draga mea Mărie,

Vai, inima mea pustie,

Și cu cei doi pui golași,

Domnița și Găvrilaș,

Mititei și drăgălași.

Frunză verde frunzulea,

Dulce-a fost viața mea

Dulce-a fost și amu-i amară

Îndulcește-o, Doamne, iară!

De mi-a fi mândră-mpărțit

Prin tabără de murit

Știu că n-oi muri pe pat

Nici pe lepedeu curat

Nici pe perină de in,

Cu lumină de ștarin

Pământul gol mi-a fi pat

Iarba lepedeu curat

Pușca perină de in

Și lumină de ștarin!

Mândră, când oi muri eu

Nu-i da peste copârșeu

Colaci de sufletul meu,

Nu m-i-ngenunchia la cruce

Nici îi plânge când m-or duce

Cu cosița despletită

Și cu inimuța friptă.

Doamne, pune pace-n țară

Să-mi mai văd nevasta iară

S-o mai strâng odată-n brațe

Și-apoi rămas bun viață,

Să-mi sărut pruncii cu dor

Și-apoi pe dată să mor,

Să-mi mai văd părinții odată

Să dăm mâna laolaltă

Ție, Doamne, nu ți-e greu

Unde vezi năcazul meu?

Ție, Doamne, nu ți-i jele

De necazul mândrii mele?

Mărie, floare de in,

Năcăjitu-s și străin

Ziua și noaptea suspin

Nu suspin de-al meu necaz,

Numai după ce-a rămas,

După cei doi copilași.

Doru-m-i de-ai mei părinți

Care-au rămas necăjiți,

Dar dintre toți mai întâie

Mi-e dor de tine, Mărie!

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

Prof.dr. Cornel Mărculescu