Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

Chiuituri

de Vasile Mureșan din Sasbungard

Fiu-ai mamă blăstămată

Pin-ce nu m-ai făcut fată,

Fata umblă cu năframă

Tot acasă cu-a ei mamă,

Dar eu umblu cu curele

Mă mănâncă multe rele,

De două curele late

Rău mă doare-n piept și-n spate.

Să mă fi făcut tu fată

Ziua să te-ascult pe tine,

Peste noapte să dorm bine,

Dimineața să mă scol

Să nu duc atâta dor.

Cine-a scornit bătălia

Mânce-i casa sărăcia,

Pe dânsul mânce-l orbia,

Să n-aibă cine-l purta,

Să vadă câtu-i de bine

Cum a făcut el cu mine.

Of! Tu mândră păsărea,

Du-te tu la mândra mea

Și-mi adă năframa mea

Să-mi leg eu rana cu ea.

Of! Tu mândră păsărea,

Cântă-i tu la mândra mea

Numai tot de jalea mea,

Și-i spune pasere-așa

Că ficiorii cum pica

Și-n sânge se înneca

Mai mult nu se mai scula.

Maică, decât m-ai făcut

Mai bine m-ai fi pierdut

Într-o margine de rât,

Ploaia m-ar fi năvălit,

Roua m-ar fi limpezit,

Neamțu nu mi-ar fi poruncit.

Mândră, mândrulița mea,

Nu știu când te-oi mai vedea,

N-a fi mâine, nici alaltă,

N-a fi poate niciodată,

Nu te,mândră, supăra

Că de-a fi în lume pace

Eu la tine m-oi întoarce

Și-ți voi spune pățania

Ce-am pățit prin Rusia.

Mândră, când ai auzi

Și tare jele ți-ai fi.

Maică, măiculița mea,

De te-ajunge dor de mine

Ia drumul de-a lungu,

Orașele de-a rându,

Că pe mine m-i afla

În fundul Galiției

La compania mândriei.

Unde-a fi steagul plecat

Acolo-oi fi eu picat,

Sub o trupină de brad,

Unde Rusu m-a pușcat.

Mândre semne m-i afla:

La picioare iarba mare,

Pe la brâu holdă de grâu,

La buzuțe scânteuțe,

La guriță tămâiță,

La gât saftin înflorit

Că de grea moarte-am murit:

De plasa baionetului,

Și de glonțul Rusului,

Fără lumină de său,

Fără om din satul meu,

Fără lumină de ceară,

Fără om dintr-a mea țară.

Frunza-n codru-a-ngălbinit,

Eu de dor m-am mai topit,

De dorul mândruței mele

Facu-mi ochii fântânele

Și gura organ de jele.

Mândră, de dor de la tine

M-oi duce într-o grădină

Și-oi tot plânge-o săptămână

Supt o tufă de georgină

Până s-a face fântână.

Și-oi striga sara pe lună:

Hai, mândră, la apă bună!

Tu, mândruță dac-ai bea

Vei uita dragostea mea.

Mândră, mândrulița mea,

Nu te tare supăra,

Că-n lume bine de-a fi

Eu la tine oi veni,

Iară de nu a fi pace

M-oi lipi lângă cetate

Și ți-oi scrie mândră carte,

În tuspatru cornurele

Scrisă cu lacrămi de-a mele.

Cine-a prinde s-o cetească,

Cum m-o pornit și pe mine,

Când am plecat de la tine.

Maică, la inima mea

Este-un rât și-o fântânea,

Râtu-i făcut de urât,

Fântâna de necaz mult.

Eu cu dor, mândra cu dor,

Nu pot spune tuturor.

Două doruri într-un sat

Nu-ți trebe mai mult bănat,

Două doruri într-o țară

Nu-ți trebe mai mare pară.

Arză-te focu de dor

Să scap de tine, să mor,

Că de cându-s în robie (prizonier în Rusia)

S-a uscat și frunza-n vie.

Toată lume-ai cu noroc

Numai al meu arde-n foc

Că eu nu mai am noroc

Să fiu cu mândra-ntr-un loc.

Străinu-s ca paserea

N-am milă la nimenea,

M-aș jelui la mândra

Da-i departe, săraca.

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

Prof.dr. Cornel Mărculescu