Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară.

Mircea Dem. Rădulescu, poet și dramaturg născut la Giurgiu pe 29 iulie 1889, și-a urmat studiile liceale la București, absolvind ulterior cursurile Facultății de Drept ale Universității din București. Ca ziarist, a debutat la „Viața Românească” în 1909, și a colaborat la Adevărul literar și artistic, Convorbiri critice, Convorbiri literare, Flacăra, Sămănatorul, Universul, Universul literar, Viața Socială, dar și Membru în Comitetul de lectură al Teatrului Național din București. A participat la Primul Război Mondial în Regimentul 3 Vlașca, după care a fost mutat la cenzura militară de pe lângă Marele Cartier General de la Iaşi, unde a rămas doi ani, până la încheierea păcii, perioadă în care a fost redactor al ziarului „România” (1917-1918) înfiinţat la Iaşi, unde a publicat numeroase poezii de război, așa cum reiese din „Dicţionarul general al literaturii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.

Versurile sale, adunate în mai multe volume, cultivă inspirația patriotică (Poeme eroice, 1915; Suflet și uzină, 1919; Sufletul patriei, 1921, reprodus de mai multe ori și sub titlul Eroice; Cântarea eroilor, 1933; Sufletul patriei, ediție mult amplificată față de prima variantă, 1940; Hotarele sfinte, f. a.) Ca dramaturg, a compus de asemenea piese patriotice de actualitate (Pe-aicea nu se trece, 1938, în colab. cu Comeliu Moldovanu; Făuritorii, f. a.), dar și-a încercat forțele, cu oarecare succes, și în drama istorică (Serenada din trecut, 1921; Bizanț, 1924; Petronius, f. a.). Este, totodată, autorul mai multor proze, reunite în volumul „Portrete şi amintiri” (1924), proze care evocă personalităţi precum I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea sau Alexandru Macedonski. În colaborare cu Alfred Moşoiu a scris „O noapte la Mirceşti”, o „fantazie în versuri într-un act şi un prolog” (1920).

Mircea Dem Rădulescu a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (din 1914) şi membru în conducerea acesteia (din 1919), precum şi membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români (din 1923), iar în 1943 i-a fost acordat Premiul Naţional pentru Artă Dramatică. De asemenea, a fost premiat de Academia Română pentru volumul „Poeme eroice” apărut în 1915.  Mircea Dem. Rădulescu a murit la 6 iunie 1946, la Bucureşti.

Mușat Grenadierul

Potop de foc. Vârtejuri de lavă. Orizontul.

Vuia de tunuri grele. Se clătina văzduhul

Sub viforul vulcanic ce năpădise frontul:

Părea că`ntreg pământul e-aproape să-și dea duhul.

Ai noștrii stau de strajă în umeda tranșee,

Și`n zloata ce`n adâncuri le`nămolea bocancii:

Cântând pe câmp de luptă divina epopee

Ei apărau pământul bătrân din munții Vrancii!

Păreau ciopliți în piatră și nu clintea niciunul,

Cu hainele`ncleștate de vifor și de humă;

De-asupra lor șrapnelul plesnea. Și dacă tunul

Vuia, în zări, mai aprig, ei răspundeau c`o glumă.

-Păzea că vine scroafa: E Berta, măi fârtate!

-Acuși îi vezi purceii! „Aține-te cu casca!”

Mingi roșii de văpaie zburau învolburate

Și`n văi trosneau copacii pădurilor ca iasca…

Poznaș era din fire Mușat Grenadierul,

Dar ne`ntrecut la muncă și hotărât la faptă,

Cu o vorbă mai isteață însenina tot cerul

Și mai avea o faimă: ochea cu mâna dreaptă!

De mic el se trudise ca piatra s`o azvârle

Așa cum discobolii zvârleau în aer discul,

Lovea cu`ndemânare în viezuri și`n șopârle,

Prin pomi, țintea în grauri, rupea la ulii pliscul…

De păsări hrăpitoare el mântui ograda;

Ereții pe departe aterizau cu teamă,

Și cum chitea cu piatra el mânui grenada

Și aștepta minutul, în Nemți să dee iamă…

În șanțul plin de zloată el sta ca la un praznic,

Pândind cu resemnare ca să dea atacul,

Și cum bombardamentul era acum năprasnic,

Știa românul, bine, că`n mâna lui stă leacul.

-Sunt tari de la distanță și dârji, nevoie mare!

Că Neamțul cu mașina și-a socotit destinul,

Dar vreau să vie-aproape cu noi să se măsoare.

Și n`o să mai zărească, în veci de veci, Berlinul!

Atacul începuse…Sub trageri lungi, dușmanii

S`apropiau. Sonoră cântă mitraliera.

Tir de baraj. Rețele ghimpate. Chipuri stranii

Cu strigăte de luptă brăzdară atmosfera.

Învolburați, vrăjmașii, goneau spre baricade…

Dar și Mușat, la rându-i, își pregătise tirul:

El le opri avântul c`o ploaie de grenade…

-Ochește bine, Gheorghe, și`n frunte pune-i mirul!

-Dă, Toadere, de zvântă și spulberă grămada…

Neobosit la muncă și fără să`nceteze

Mușat ochea vrăjmașul și, când cădea grenada,

Făcea spărturi cumplite în rânduri bavareze.

Izvoare vii de sânge țâșneau. Strigau răniții,

Treceau lumini de fulger prin zarea violetă…

Dar se sfârși de-odată mormanul de muniții,

Și`n crunta ofensivă cu-asalt de baionetă,

Cum sta`ncordat cu pieptul în volbura păgână,

Dârz, așteptând trufia vrăjmașului s`o înfrângă,

Mușat grenadierul se prăvăli`n țarână:

O schijă bavareză îi rupse mâna stângă!

Talaz primăvăratic de soare`ntăritor,

Prin geamuri larg deschise, intra în alba sală

Învăluind răniții și suferința lor,

Punând aureole de sfinți pe fruntea pală…

Mușat privea, prin geamuri, azurul luminos

Și gândul lui, ca zborul de pasăre ușoară,

Călătorea departe, pe Ialomița`n jos,

Spre satul lui cu soare, cu pomi, cu primăvară…

Ce-or fi făcând bătrânii? Or mai trăi ai săi?

Fără nutreț acolo, o fi murit juncana…

Era belșug pe toamnă, de stoguri și de clăi…

Dar floarea de pe luncă, Ileana lui, Ileana?

Și-un dor adânc de țară, tulburător și cald,

Un dor de câmp cu holde și fulgerări de coasă,

Îi legăna visarea pe lanuri de smarald

Și se vedea acolo, în sat, la el acasa…

-„Acela, Maiestate, luptat-a la Oituz!

Și-a suferit eroic c`o rană`n piept, enormă…

Celălalt rănit, la Cașin, de-o schije de obuz,

Ceilalți în Munții Vrancii…Propuși pentru reformă…”

Ologi și ciungi…Eroii! Așa se-nfățișau

Ostașii ce`mpliniră a vitejiei lege,

Și`n timp ce ofițerii cu Regele vorbeau,

Soldatul fără mână s`apropie de Rege.

-„Trăiți! Sunt Caporalul Mușat din Grăniceri;

Și-aș vrea o rugăminte s`o fac Măriei Voastre…”

Iar Regele se`ntoarce, urmat de ofițeri,

De doamne și de medici cu uniforme-albastre.

Și Regele își pleacă urechea spre soldat:

-„Grăiește caporale, comisia așteaptă…

-Un dor am, Maiestate, să nu fiu reformat…”.

-„Dar îți lipsește-o mână? – Mă lupt cu mâna dreaptă!”.

-„Mă lupt să-mi apăr țara ca ori-și-ce plugar,

Să mor pe front, alături de brazda ce mă leagă…

Sunt ciung de mâna stângă, Măria Voastră, dar

Voința mi-e deplină și inima întreagă!”

-„Cât timp mai am o mână și pot să dau cu ea,

Rămân la datorie…De moarte nu mi-e frică!”

Uimit, viteazul Rege, înduioșat privea

Ce suflet fără seamăn bătea sub o tunică.

Și Ferdinand Cel Mare, adânc mișcat grăii:

-„Cu așa voinici ca tine, nu piere-această țară!”

Să fie dat ca pildă prin Ordinul de Zi…

Și-i prinse pe tunică Virtutea Militară!

Sursa:

-Mircea Dem. Rădulescu, Cântarea Eroilor. Patria-Pasărea măiastră. Datini, București, 1933.

Prof.dr. Cornel Mărculescu