Au ridicat bunicii mei o casă,
Din lut și apă de izvor
Și printre bârnele din lemn,
Au pus în loc de paie, dor!

Și când din depărtări mă cheamă
Pridvorul, tinda și odaia,
Pornesc să-l sting, să nu se-nalțe,
Până la grindă, vâlvătaia.

Când dorul arde, nevăzut,
Din depărtări eu vin acasă,
Cum pe-nserat, copil fiind,
Veneam să mă așez la masă.

Înfiptă-n buza dealului,
Stă casa dreaptă mărturie,
A veacului ce a trecut,
Și-acelui ce va fi să vie.

De vreme multă înegrită,
Șindrila ce o învelește,
Stă la povești, în fapt de seară,
Cu fagul ce o adumbrește.

Pereții albi, cojiți de vreme,
Se scaldă-n soare, ziua toată,
Parcă-așteptând-o pe bunica
Să-i văruie, ca altădată!

Pridvorul, operă de artă,
Ce cu migală-a fost sculptat,
De vreun țăran, fără de școală,
Mă-ntreabă: unde mi-ai umblat?

Pe-un brâu de piatră de la munte,
Se sprijină bătrâna casă,
Înfiptă-adânc în talpa curții.
Ce dor, ce jale mă apasă…

Privesc la ușa înfundată
Și parcă-aștept să se deschidă
Și-a mea bunică să apară,
În întunericul din tindă.

Însă, ai mei, sunt amintire,
La fel mușcatele din geam,
Dar casa încă stă-n picioare,
Și-așa va fi din neam în neam!

N-o voi lăsa nicicând să moară,
Că e zidit în ea mult dor.
Am s-o refac, cu mana mea,
Din lut și apă de izvor!

Flori Bungete