Din nou, ne-au dat foc.
Din nou, ne-au lăsat în flăcări. Oameni prăbușiți, cu pumnii strânși din care se scurge scrumul, rămân incompleți, pierduți și uitați.
Căutăm vinovați.
Din nou.
Se cer demisii.
Din nou.
Ceea ce nu înțelegem este că cei de sus se agață de un scaun și țin de el până la moarte. Moartea noastră. Și apoi se întorc, din nou, la scaun. Și țin de el ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Din nou!
Ei nu s-au întrebat niciodată: „A fi sau a nu fi?”. Ei ne oferă răspunsul zi de zi: a nu fi.
Atât.
De partea cealaltă cadrele medicale ne reamintesc ce înseamnă a fi. Nu rămân înțepeniți pe scaune și SUNT.
Ard, dar sunt.
Vreau și eu demisii. Da! Vreau să apară toți și să spună clar și răspicat ceea ce așteptăm cu toții: Demisionez!
Demisionez din calitatea de om. Nu sunt și nu am fost om! Sunt ceea de ce țin! Sunt un scaun. Sunt un element de decor.
Aștept! Până atunci, noi suntem, din nou, arși. Suntem, din nou, cenușă.
Măcar noi suntem…

Iulia Gândea Roșoiu