♦ Pe măsura înaintării trupelor germane şi române la est de Nistru, după mai multe discuţii (şi divergenţe), la 30 august 1941, la Tighina, generalii Nicolae Tătăranu și Arthur Hauffe au semnat o Înțelegere prin care s-a stabilit că în Transnistria (teritoriul dintre Nistru şi Bug) responsabilitatea ,,asupra siguranței, administrației și exploatării economice, asupra transmisiunilor și comunicațiilor” revenea României. În fruntea administrației românești (Guvernământului) a fost numit Gheorghe Alexianu, autorităţile militare din zonă fiind obligate să îi dea tot concursul pentru exercitarea atribuțiilor. În concepția lui Ion Antonescu, Transnistria trebuia ,,să trăiască singură”, să nu fie ,,o sarcină pentru Țara Românească” și să acopere ,,într-o măsură cât mai mare cheltuielile de război”.
♦ Conform unei situații statistice întocmite de autoritățile române (civile și militare), majoritatea populației Transnistriei (2 260 727 locuitori) era reprezentată de ucraineni (1 717 640), în ordine numerică urmând rușii (175 082), românii (211 493/9,3%), germanii (93 281), bulgarii (22 832), polonezii (18 708) și alte naționalități (21 691).
• În totalul populaţiei transnistriene erau incluşi şi 12 597 de funcţionari civili în slujba Guvernământului şi 40 072 de persoane care lucrau în administraţia românească la organizarea şi exploatarea Transnistriei.
• Majoritatea românilor erau dispuşi în centrul Transnistriei, în judeţele Râbniţa – 62 966, Dubosari – 54 737, Tiraspol – 52 446, Ananiev – 18 342, Berezovka – 12 859, Ovidiopol – 7 566, Golta – 4 186 și Odessa – 4 680. Germanii erau mai numeroși în judeţele Tiraspol – 27 110, Ovidiopol – 21 199 şi Odessa – 14 012.
• Evreii (între 150 000 și 200 000), care nu apăreau în statistică, au fost identificați și închiși în lagăre și ghetouri, împreună cu cei deportați din Basarabia și nordul Bucovinei (între 150 000 și 170 000), obligați să ducă o viață de calvar, averile fiindu-le luate în primire de către autoritățile locale. Numeroși evrei au fost uciși, în zonele Golta, Odessa, Berezovca etc. având loc adevărate masacre. Raportul final al Comisiei internaționale pentru studierea holocaustului în România concluzionează că ,,până la 15 noiembrie 1943, între 104 522 și 120 810 cetățeni români de origine evreiască au murit în Transnistria”.
• În afara evreilor, În Transnistria au mai fost deportați circa 25 000 de romi, din care au supraviețuit aproximativ 14 000.
♦ În ceea ce-i priveşte pe românii din Transnistria, care locuiseră anterior în Basarabia şi Bucovina, aceştia puteau trece peste Nistru în baza autorizațiilor eliberate de Inspectoratul de jandarmi Tiraspol, după normele date de Armata 4 prin Biroul de triere din comuna Parcani.
♦ Începând cu 18 februarie 1942, când Guvernământul Transnistriei a emis Ordonanţa nr. 50, autorizațiile pentru repatriere au fost eliberate de Guvernământ sau împuterniciți (prefecții de județe, Prefectura poliției Odessa și Inspectoratul jandarmeriei). Cele mai numeroase treceri s-au efectuat pe la Parcani, în apropierea Tighinei (8 920 persoane între 21 septembrie 1941 și 7 iunie 1942).
♦ Din iunie 1942, în baza dispozițiilor Marelui Stat Major, acțiunea de repatriere a trecut asupra Comandamentului Etapelor de Est, fiind acceptați cetățenii originari din Basarabia și nordul Bucovinei, „indiferent de origine etnică”, dacă erau avizați de legiunile de jandarmi din comunele respective. Adeverințele repatriaților trebuiau vizate la postul de jandarmi la 48 de ore de la sosire.
♦ În baza acestor reglementări, între 6 iunie și 6 noiembrie 1942, au fost mai repatriați prin punctul Parcani 2 043 persoane, rămânând în curs de trecere la vest de Nistru încă 1 614 capi de familie.
♦ Datorită numărului mare de refugiați aflați la Tiraspol și răcirii vremii, guvernatorul Transnistriei a solicitat mareșalului Ion Antonescu, la 17 septembrie 1942, aprobarea ca cetățenii care se repatriau să fie trimiși în comunele de origine pe baza unui tabel, cercetarea urmând să se facă la domiciliul fiecăruia. Celor găsiți vinovați urma să li se aplice sancțiuni și „să fie retrimiși din nou în Transnistria”.
• Cererea a fost aprobată astfel încât tabelele cu persoanele repatriate, întocmite de Comandamentul Etapelor de Est, dislocat la Tiraspol, au fost trimise organelor de poliție și jandarmeriilor locale pentru aviz. La ajungerea la domiciliu li s-a eliberat un carnet care era vizat săptămânal, repatriații fiind supravegheați îndeaproape.
♦ În vara anului 1943, autorităţile române au început evacuarea materialelor din Transnistria, în septembrie luându-se în calcul și evacuarea populaţiei române și germane, precum și a celei ruseşti care colaborase cu autorităţile române la vest de Nistru.
• Evaluările făcute în vederea evacuării au arătat că trebuiau strămutaţi 83 848 de locuitori din următoarele categorii: 8 845 funcţionari români din administraţia Transnistriei (100%), 31 658 români care doreau să fie evacuați (15%), 12 607 funcţionari ruşi care colaboraseră cu administraţia românească (100%), 20 174 ruși și ucraineni care colaboraseră (0,9%) și 10 564 germani care doreau evacuarea (1,2%)1.
• Pe măsura apropierii frontului și în urma numeoroaselor insistenţe/presiuni (din ţară şi străinătate) la care a fost supus, Ion Antonescu a acceptat repatrierea (inițial partială/decembrie 1943, apoi totală/martie 1944) şi a evreilor deportați în Transnistria.
♦ Deteriorarea situației militare de pe front, ca urmare a apropierii trupelor sovietice de Bug, a făcut ca la sfârșitul anului 1943 să fie înființat Comandamentul trupelor germane din Transnistria, Grupul de armate ,,A” preluând controlul din punct de vedere militar asupra provinciei, deși formal ea continua să fie considerată sub administrație românească.
♦ În acest context, în ianuarie 1944, Ion Antonescu a desființat Guvernământul civil al Transnistriei și a organizat administrația pe baze militare numind în fruntea ei pe generalul Gheoghe Potopeanu.
♦ În condițiile în care frontul se apropia de Bug, Gheorghe Potopeanu a fost autorizat să predea administrația Transnistriei generalului german Auleb, comadantul trupelor militare germane din provincie, transferul făcându-se la 15 martie 1944, cu puțin timp înainte ca trupele sovietice să depășească cursul superior al Nistrului.

Vezi și: Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial, 1941-1945. Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1999

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu