„Dom` profesor, va anunț ca nu am studiat pentru astăzi”. Pentru a nu știu cata oara pe anul școlar respectiv auzeam replica aceasta. Fiecare venea cu câte o explicație, uneori motivul era întemeiat și confirmat de părinți, cum ar fi un caz de boala sau vreun accident la joaca ce l-a forțat pe juniorul cu pricina sa ia o pauza de la cantat. Alteori îmi făceam cruce de ce pretexte puteau sa inventeze puștii doar ca să scape basma curata. Pe unele dintre ele, cum ar fi tăiatul corzii cu foarfeca sau uitatul manualului „la țară”, le-am încercat și eu, le știam atât de bine. „De ce, Marius, ce s-a întâmplat?”, întrebai eu curios, încercând sa aflu ce anume a stat în calea progresului micului violonist.
„Mi s-a dezacordat vioara și tata nu a știut sa mi-o acordeze”, încerca el sa îmi prezinte un motiv serios pentru care instrumentul a stat nefolosit în cutie peste weekend. Puteam verifica ușor printr-un simplu telefon, aveam numarul ambilor părinți, dar m-am decis sa încerc alta metodă. Vreme de 2-3 minute am tot acordat la vioara declarându-ma nemulțumit de rezultat, pana când pustiul în inocenta lui, dornic sa se laude, scăpă porumbelul : „dar de ce nu folosim aplicația cutare, ca o am eu pe telefon, va ajut dacă vreți, vedeți, când se aprinde becul verde înseamnă că e bine”. Tragem cortina peste ceea ce a urmat.
Tot ce pot sa va spun este ca în următoarele 2 săptămâni pustiul a avut acces la bicicleta și laptop cam câte minute a studiat el înainte de ora respectiva. Adică zero.
În pauza care a urmat stăteam și ma gândeam cât de mult ne-a schimbat viata tehnologia asta, și nu neapărat în bine. De atunci încerc sa ii fac pe copii sa își exerseze auzul și sa se bazeze pe el decât pe o chestie electronica ce clipește verde când e totul bine. Îmi aminteam de ușurința cu care făceam calcule complicate pe hârtie, la matematica, în gimnaziu… Iar acum dacă nu am calculatorul de pe telefon la orice, risc sa ma fac de râs. Nu sunt mândru de asta, dar asta e realitatea. Dacă este sa fiu mândru de ceva însă, este copilăria mea. Ma simt privilegiat de felul în care am avut ocazia sa îmi petrec timpul acela, fără sa stau închis în casa cu zilele la nu știu ce joc sau sa dea mașina peste mine le trecere tot butonand cine știe ce dispozitiv.
Primul telefon l-am avut în clasa a 9a și nu exagerez sa spun ca dacă nu strângeam cureaua bine la pantaloni riscam sa mi-i tragă în jos. Cred ca avea jumătate de kilogram. Iar cu antena lui ( da, avea una exterioara, groasa cât un marker) nu era de glumit, dacă te aplecai sa te legi la șireturi și aveai telefonul la brâu, riscai sa te injunghii. Computer nu am avut decât prin clasa a 10 parca, și oricum mi se părea complicat și Solitaire pe el.
Ceea ce am avut în schimb a fost natura, jocul cu prietenii, fata în fata, nu online, plimbările nesfârșite, nopțile petrecute afaraa coltul străzii când toată gașca se strângea și încingeam niște jocuri de ridicam tot praful de pe uliță în sus.
În fiecare vara pe mine și pe tovarășii mei de joaca din Bucovina ne prindea cate o obsesie, în funcție de ce era în trend atunci. Odată eram chititi sa cucerim Basarabia, alta data dăduse în noi mania cautatului de muniție din război, cu alta ocazie eram super pasionați de arte martiale și creșterea masei musculare în urma vizionarii unor filme de acțiune…. Și câte și mai câte.
Țin minte ca pe la începutul anilor 2000 făcuse vara-miu Ciprian ( cel cu care am muls vaca vecinei într-unul din episoadele anterioare) rost de cartea lui Andrei Vochin, Super Steaua. O așteptam amândoi cu sufletul la gura încă de când am aflat ca a apărut. Stelisti înfocați amândoi, nu puteam sa ratam cartea în care era povestita pas cu pas cucerirea Cupei Campionilor Europeni la fotbal de către echipa noastră favorita.
Când a sosit, mai ca nu ne-am bătut pe ea. Am citit-o pe nerăsuflate, din scoarța în scoarța. Copii fiind, ne transpuneam în pielea jucătorilor de atunci și ne închipuiam ca luam și noi parte la acea uriașă performanță și ușor ușor imaginația noastră ne-a așezat la un loc cu eroii din carte, Hagi, Lăcătuș, Piturca și alții. Noaptea visam ca ridicam deasupra capului prețiosul trofeu iar de la asta și pana la a ne întreba „și totuși, cum ar fi dacă…?” nu a mai fost decât un pas. Visele nu ne mai mulțumeau de la o vreme, ardeam de dorința de a le transpune în realitate. Ceva trebuia făcut.
Într-o zi, cum stăteam eu în fund pe o buturuga și îmi închipuiam ca dau gol cu Barcelona în finală, vine unchiu’ Aurel din târg cu o foaie de tabla nou nouta, ca avea de făcut 2 găleți pentru cineva, la comandă. (unchiu’ era tinichigiu). A descuiat atelierul și a așezat-o cu grija înăuntru, ca să se apuce de ea mai tarziu. Scoasa în soarele amiezii, tabla strălucea puternic. Asa strălucea cupa ridicata de Duckadam deasupra capului la Sevilla, în poza de pe coperta cărții care ne cucerise. Un gând straniu a pus stăpânire pe mine și m-a făcut sa ignor pedeapsa ce știam ca se va abate asupra mea dacă dau curs ispitei. Trebuia sa avem și noi cupa noastră iar foaia aia de tabla părea materialul potrivit pentru asa ceva.
Văzusem unde a pus unchiul cheia, și la scurt timp după ce m-am asigurat ca își face somnul de după masa, eu eram în atelier și foaia de tabla era întinsă pe masa. Fusesem de suficiente ori acolo ca să știu unde sunt puse sculele și ce face fiecare și cum aveam și ceva îndemânare de când îl ajutam pe taică-miu la activități similare, m-am apucat de lucru. Am tăiat mai întâi un dreptunghi, căruia l-am prins laturile mici laolalta, creând astfel un cilindru. Apoi am decupat un cerc, l-am tăiat din centru către exterior și într-un final a ieșit un con din el, pe care l-am unit cu cilindrul de mai sus. În fine, am făcut și o baza pătrată și apoi am pus conul cu varful în jos în bază, cilindrul l-am unit cu conul, am prins totul cu nituri și deja se închegase cupa. I-am meșterit și niște toarte mari, ca să avem de unde sa o ținem și mândru nevoie mare m-am dat câțiva pași înapoi sa îmi admir creația. Aproape ca semana. Pentru un plus de autenticitate am învelit-o în staniolul luat de la ciocolatele furate din șifonier de la mama, iar în fata am lipit stema ligii campionilor decupata dintr-un ziar de sport. Cupa era gata.
Vestea ca avem trofeu s-a răspândit ca fulgerul printre copiii din Botus, satul aventurilor mele. Împărțiți în 2 tabere, cu fiecare echipa purtând numele străzii pe care stăteau componenții, F. C Preluca și C. S. Orata aveau întâlnire în fiecare duminica pe terenul scolii pentru a-și măsura forțele în cadrul unor meciuri crâncene. Orgoliile erau atât de mari încât pierzatorii se antrenau apoi toată săptămâna în dorința de a-și lua revanșa duminica următoare. Dacă asa stăteau lucrurile înainte de trofeu, va închipuiți ce a fost între noi odată ce aveam și o miza palpabila între noi, și nu orice miza, ci chiar cupa campionilor visurilor noastre! S-a făcut mare valva în sat, fiecare copil și-a invitat părinții, dornic sa se umple de glorie în fata celor apropiați. Câțiva chiar au venit, am făcut rost pana și de arbitru, ca să nu escaladeze tensiunile între noi. De când aveam cupa, ne purtam ca și profesioniștii. Cei cu bani și-au cumpărat tenesi cu crampoane, noi… Cei mai săraci i-au peticit pe cei vechi, ne-am făcut tricouri pe care am scris cu vopsea un număr preferat și numele de familie… Unul mai darnic și-a adus mingea noua cumpărată de ai lui din bazar de la Suceava, numai sa avem condiții optime.
Duminica la ora 12, toți copii care nu erau la fân cu părinții erau prezenți în tribunele terenului de sport. „Tribune” este un cuvânt pretențios care vrea sa descrie vreo 2 rânduri de bănci de lemn puse pe o movila de pământ, în spatele scolii, dar pt noi era un adevărat Santiago Bernabeu. Nea Virgil și-a consultat ceasul, fluierul a sunat scurt și marele meci a început. Deciși sa facă tot ce depinde de ei ca să între în posesia cupei, cei 14 băieți plus rezervele, care eram jucători activi la echipele noastre am făcut o risipă de efort ca niciodată. Cu o energie demna de o cauza mai buna eram când toți în atac când toți în apărare, într-un haos tactic de toată frumusețea. La pauza era 2-2, dar după, ne-am dezlănțuit. Câteva contraatacuri reușite combinate cu niște greșeli individuale ale adversarilor ne-au pus bine de tot în fața pe tabela iar finalul meciului ne-a găsit pe mine și echipa de pe Preluca învingători detașați. Nu am cum sa va descriu fericirea pe care o trăiam atunci… Exact cum văzusem la televizor, ne-am strâns toți sus pe movila pentru ceremonia de premiere, iar unul dintre noi a luat cupa și a ridicat-o deasupra capului în timp ce, în lipsa de confeti ceilalți aruncau cu bucatele de hârtie pregătite de dinainte. Conferința de presă mai lipsea ca in rest aveam tot tacâmul.
După aceea am mărșăluit cu cupa prin sat pana la mine acasă unde în calitate de artizan al pretiosului trofeu mi-am revendicat dreptul de a o păstra pana data viitoare când urma să o punem în joc iarăși. Am așezat-o în geamul dinspre strada sa vadă oricine trecea pe drum ce mare vedeta fotbalistica sta acolo. Habar nu aveam ca în curând urma sa gustăm și reversul medaliei și sa cunoaștem și perspectiva dureroasa a înfrângerii, perspectiva pe care în acea zi nici nu o luasese în calcul, atât de plini de noi eram. În goana după glorie uitasem ca aveam și pierzători, în echipa cealaltă. Însă urma sa ne vina și noua rândul, pentru ca nici o victorie nu durează veșnic. După încă vreo 2 meciuri în care ne-am aparat trofeul cu succes a venit o zi în care nimic nu ne-a mai ieșit. Am mâncat o bătaie crunta, la scor. Atâta ne umflasem în pene în zilele de victorie încât acum când în sfârșit erau victorioși, adversarii noștri ne-au plătit-o cu vârf și îndesat. Ne-au tachinat și ne-au făcut în ciuda pana când un prieten, tot Aurel îl chema (coincidenta de nume cu unchiu’), mai temperamental asa de felul lui, a prins cupa nesupravegheata în timp de câștigătorii se pupau de zor lângă ea și i-a tras, de ciuda, un șut de a făcut-o praf. Dacă ar fi șutat asa și în timpul meciului poate ca altfel era rezultatul final…
După o încăierare in toată regula, ne-am despărțit și am plecat la casele noastre. De fata cu toți l-am certat și eu pe Aurel ca nu e fair play și ca nu știe sa piardă și ca nu trebuia sa le strice cupa, dar în sinea mea ma bucuram ca a făcut-o. Nici mie nu îmi picase bine înfrângerea.
Sa știi sa pierzi cu demnitate, e lucru mare. Iar noi încă nu învățasem asta.
E greu sa pierzi…
Prof. Râvnic Ciprian