”Pe munte la Predeal” făcându-ți ”Rugăciunea din zori”,
Cu ochii la ”Crucea de piatră”, tu, ”Omule din depărtări”,
”Când” ” Inima-ți spunea”: ”Iartă-mă”, ”Mi-i dor de-o piatră”
Simțeai ”Jăratecul” cum arde și pornea-i ”Acasă”-n dată!
”Cuvântul mamă” l-ai rostit în ”Limba noastră cea română”
Din a ta ”Copilărie”, până-n ”Iarna” de pe urmă!
”Mi-e dor de tine, mamă”, ai spus de mii de ori
Când scriai, ”Versuri albe”, din seară până-n zori.
”Tu știi”, ”Mă rog”, cum întrebai: ”M-a stigat cineva?”
Tu, ”Iubito” sau ”Izvorul”? ”Singurătate” grea!
”E o liniște iubirea?” ”Ce tânăr ești”, îți răspundea-i.
”Privighetoarea de pe cruce” visează ea oare mălai?
”Mai bine”-ascultă ”Vântu-care-n zbor”, ”O ceață caldă ” risipește,
Tot murmurând: ”Ieși, soare, ieși”! și ”Primăvara ”o vestește.
”Mă rog de tine”, ”Craiul meu”, oprește ”Ceasul”, dacă vrei,
Că ”Merge, fuga” și mă doare, ziceai, că trec și anii mei.
”Nu am moarte cu tine nimic”, ”Florile negre” le aștept,
Dar de ”Casa părintească” mă arde ”Focul”, ”Pentru ea”, în piept!
L-ai venerat pe ”Eminescu”, Și din vers i-ai făcut cruce,
Tu, poet basarabean, cu chip bland și glasul dulce!

Flori Bungete