Când ai o frică, ea trebuie să aibă neapărat și un nume, ca ceilalți din jurul tău să înțeleagă de ce, și în ce măsură te temi. Așadar, frica se cheamă de înălțime, de întuneric, de câini, de pisici, de apă, de foc, de spațiu închis, de câte și mai câte, toate purtând un nume. Frica mea, se numea ….de NICULINA!….frumos nume, nu?…..frumoasă și ea, Niculina. Era o femeie mărunțică, cu o piele albă ca laptele, așa, între două vârste, veselă și foarte vorbăreață. Până aici, toate bune și frumoase. Însă….această femeie, era diferită, unică în felul ei….. Doamne, nu știu de ce m-au marcat atât de mult în copilăria mea acei ,,oameni altfel” pe care i-am cunoscut, încât, de câte ori răscolesc în cutia cu amintiri din cămara sufletului meu, parcă îi văd aievea și retrăiesc acele vremuri, așa cum au fost, fără ca trecerea timpului să fi așternut peste ele praful uitării.

Atunci, în vremea copilăriei mele, am cunoscut și oameni care s-au evidențiat prin natura meseriilor și priceperii lor , oameni care au fost și sunt mândria satului. I-am cunoscut și atât. Mie la vremea respectivă, mi se păreau oameni absolut normali. Eu nu le puteam vedea și percepe calitățile lor intelectuale. Din punctul meu de vedere, dacă avea doi ochi, două mâini și două picioare, indiferent că era preotul, doctorul, învățătorul, primarul, președintele colectivului, ori nea Vasile, tanti Leana sau țața Maria mie îmi era tot una. În ochii mei de copil, erau toți la fel. Normali! Pe câtă vreme, pe ceilalți, cei care erau ,, însemnați de Dumnezeu” , îi percepeam altfel. Și nu erau puțini, dacă stau bine și mă gândesc, erau destul de multicei, dar unici în felul lor. Poate datorită faptului că pe atunci, nu se cunoștea noțiunea de ,,handicap”, ceea ce ar fi făcut ca toți să fie denumiți la fel. Și poate că ar fi trecut neobservați…..și s-ar fi așternut praful uitării peste amintirea lor….

Așadar, și Niculina…era altfel.. la picioare….mergea foarte greu, ajutată de un baston, pe care și-l așeza pe un picior, într-un anume fel încât să se poată deplasa. Și totuși, nu depindea de nimeni! Se descurca în toate, era căsătorită și avea doi copii. Și mai avea în grijă și, ocazional, un copil al unei persoane cu funcție importantă pe raza comunei. Iubea copiii, nu zic nu, dar avea un mod de abordare, care pe mine m-a speriat, spre surprinderea alor mei, mulțumiți de faptul că, în sfârșit, puteam fi și eu amenințată cu ceva, sau mai bine zis cu cineva, atunci când ajungeau la limita răbdării. Dacă se întâlnea pe drum, ori se oprea la vreo poartă unde era o mamă cu un copil, Niculina întreba:

– E cuminte …copilu asta? Dacă nu, să mi-l dai mie, că uite îl bag în sac și îl duc la mine acasă, că mai am copii!” (Avea întotdeauna un sac pe mână, în care punea ce cumpăra, de la cooperativă sau dacă primea de la cineva ceva.) Nu știu cum reacționaseră ceilalți copii, dar eu, care nu eram chiar cumințenia pământului, și bănuiam ce răspuns o să primească de la cea care avea așteptări mari de la mine, draga mea mamă, când pentru prima oară s-a oprit la poartă, unde eram amândouă și a pus marea întrebare, am înlemnit! Colosul din Rodos, nu fusta mamei dacă era acolo, tot mi s-ar fi părut minuscul pentru a mă ascunde după el! Și când am mai auzit și mărețul răspuns:

– Nu prea e cuminte…dar mai las-o…te chem eu să o iei dacă mai face nebunii!”…s-a născut frica de…Niculina. În joaca a mai mare dacă eram și o vedeam venind pe drum, fugeam repede în curte și mă ascundeam pe prispa casei. Dacă nu era timp să ajung în curte, fiind luată de multe ori „prin surprindere” fugeam pe vreo uliță și mă pitulam până trecea. Ai mei, remarcaseră faptul că imi era frică de ea, și de câte ori mă vedeau că intru fuga în curte și mă ascund, se distrau pe seama mea și ziceau:

– Trece Niculina pă drum,mă duc să o chem pă la noi.

Simțeam că mor…atât mi-a fost…dar tăceam chitic! Dacă făceam vreo nefăcută, dacă țineam morțiș să-mi cumpere ceva, să mă ducă undeva ori nu mă puteau convinge de făcut ceva, Niculina era antidotul! Când auzeam:

-Chem pă Niculina!”, rezultatul era garantat!…și asta…până în vara când am făcut opt ani!…

Trecuseră câțiva anișori de când frica pusese stăpânire pe mine. Era într-o dimineață, devreme, până în ora opt. A trebuit să mă duc neapărat la Bitina, să iau o sticlă de lapte. Era musai! Am plecat, fără nici o temere, nici măcar prin cap nu-mi trecuse că la acea oră, m-aș fi putea întâlni taman cu…frica pe drum. Însă, surpriză! Mersesem cam jumătate din drum, când am dat față în față cu …Niculina! Știți pe-aia cu…Să se-ntoarcă, nu mai poate, Să se-ascundă, n-are unde…? atunci s-a scris cred,….că prea e potrivită! Așadar, am tras aer în piept și am mers mai departe. Când am ajuns în dreptul ei, am zis tare și răspicat:

-Bună dimineața!

– Bună dimineața, fată, unde te duci?…ea..

– La Bitina după lapte!…eu…

– Te-ai făcut fată cuminte?„…ea…

-DAAAAAA!„…eu….

-Bine, să-i spui mătii că nu te mai iau!…..și am respirat și eu ușurată! La întoarcere acasă, am intrat ca o vijelie pe poartă și am strigat, cât am putut de tare, să fiu sigură că mă fac auzită:

– Am vorbit cu Niculina!!!! A zis că nu mă mai ia!…..Nu s-a bucurat nimeni, au înțeles că pierduseră bătălia….dar de, așa e în viață….mai sunt și dezamăgiri…..Dar nu le-a trebuit mult să găsească o altă amenințare: ȘCOALA DE CORECȚIE!….însă cu asta nu prea a ținut….era un nume cam lung…greu de reținut….l-am ignorat total…..și…în plus, mă împrietenisem cu frica și …cu Niculina…nu mă mai speria nimic!

Flori Bungete