În albumul intitulat ,,Monumentele eroilor dâmbovițeni-memorii eterne ale neamului românesc”, dedicat tuturor eroilor din județul Dâmbovița care și-au dat viața pentru țară, neam și credința strămoșească, apreciat drept omagiu adus peste timp celor care nu au pregetat să-și dea viața pentru mai binele urmașilor lor, se găsește și monumentul țăranilor din comuna Răzvad cu numele celor căzuți în timpul Răscoalei țărănești din anul 1907, mișcare socială care a cuprins aproape toată țara.
În toamna anului 1906, la încheierea manifestărilor prilejuite de aniversarea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I (la 23 noiembrie 1906), ministrul Agriculturii, Domeniilor, Industriei și Comerțului, Ioan N.Lahovari,declarase ,,cu legitimă satisfacție…Am voit să arătăm și străinilor și românilorceea ce a fost odinioară și ceea ce este astîzi”.
Factorii de decizie ai statului român din acea perioadă și nici opinia publică, nu luaseră în seamă avertismentele făcute prin diferite publicații cum era exploatată munca țăranilor, gravele probleme cu care se confruntau locuitorii satelor care constituiau majoritatea covârșitoare (81,2 %) a populației României.
Au publicat studii, opinii, articole, lucrări despre cauzele sărăciei în care se zbătea țărănimea română, Spiru Haret, G.D.Creangă, Vasile M.Kogălniceanu, Constantin Stere, precum și dâmbovițeni, ,,scriitorul țăran” I.C.Vissarion, scriitorul Alexandru Vlahuță ș.a.
În orașe și în lumea satelor au apărut fără aprobare circulând clandestin și o broșură antimonarhistă intitulată ,,40 de ani de sărăcie, de robie și de rușine” editată în anul 1906 de gruparea socialistă ,,România mincitoare”, care a avut o largă distribuție odată cu jubileul domniei lui Carol I.
Înainte de 1 ianuarie 1907 lumea satelor românești din Moldova și Muntenia prezentau o imagine dezolantă, cu locuințe demne de Evul mediu, arendași și boieri proprietari de mari suprafețe de teren agricol exploatau fără scrupule, milă și compasiune munca bieților țărani.
Fondatorul și conducătorul revistei ,,Viața românească”, apărută la 1 martie 1906, Constantin Stere, considera că țărănimea este factorul fundamental al progresului social, criticînd inegala distribuție a proprietății afirmând că un milion de țărani dețineau la acea dată mai puțin de trei milioane de hectare, în timp ce o mie de boieri latifundiari dețineau patru milioane de hectare. Mai arăta și faptul că se extinsese nepermis de mult sistemul arendării, marile moșii, de peste o mie de hectare. Erau controlate de arendași în proporție de 75 %.
Anul 1907 a debutat cu Ordinul de zi adresat armatei române la 1 ianuarie cu ocazia Anului Nou în care regele Carol I arăta la început: ,,Un an măreț se încheie cub întreita aniversare pe care am sărbătorit-o împreună… Sunt convins că la ora primejdiei țara se va putea sprijini cu încredere pe vitejia voastră”.
În țară a continuat exploatarea nemiloasă a muncii țăranului, socotindu-li-se la un preț redus ziua de muncă, luându-li-se în schimb dobânzi cămătărești la avansurile pentru hrană, crescând dijma, la care se adăugau de multe ori și măsurătorile de pământ nedrepte, deoarece administrațiile locale erau de partea arendașilor.
După diferite petiții făcute către forurile locale și superioare, după denunțuri la adresa moșierilor și arendașilor, după diferite împotriviri față de unele prestații cerute de stat pe baza creșterii nemulțumirii majorității clasei țăranilor, s-a trecut la părăsirea moșiilor și în final la răzmerițe și revolte, sătenii cerându-și drepturile.
Acestea au început la 8 februarie , într-un sat din județul Botoșani, în comuna Flămânzi, agitația în rândul țăranilor din nordul Moldovei transformându-se într-o mișcare petiționară soldată cu răspunsuri nesatisfăcătoare din partea autorităților.
Astfel la 28 februarie s-au înregistrat primele manifestări violente ale țăranilor în zona amintită, care în următoarele două săptămâni s-au extins în toată țara.
Guvernul conservator condus de cel mai mare moșier din țară, Gheorghe Gr. Cantacuzino, supranumit ,,Nababul”, nu a reușit să facă față amplorii mișcării, a fost demis și înlocuit la 12 martie 1907 cu guvernul liberal condus de D.A.Stutdza, care avea pe I.C.Brătianu, la Ministerul de Interne și pe generalul Alexandru Averescu, la Ministerul de Război.
În acel moment România se afla într-o situație foarte grea, în majoritatea județelor, răsculații stăpâneau mediul rural și încercau să ia cu asalt reședințele de județ.
Valul revoltei a coborât în sudul Moldovei, apoi extinzându-se în Muntenia, cu deosebită intensitate în județele Râmnicu-Sărat, Buzău, apoi Teleorman, Vlașca, Olt, Argeș, Muscel, Prahova și Dâmbovița.
La 13 septembrie 1907 Ministerul de Război a emis un Ordin circular ncătre corpurile de armată privind măsurile care trebuie luate pentru reprimarea răscoalelor țărănești, semnat de generalul Averescu.
Speriat de complexitatea evenimentelor, Primul Ministru D.A.Sturdza, la 14 martie expediază o telegramă Ministrului de Război, generalul Averescu în care se arată: ,,Pentru a se pune capăt mișcării țărănești care se lățește cu repeziciune în toată țara”, în care se arăta că : ,,Măsurile ordonate se execută fără cea mai mică întârziere și cu toată energia impusă de gravitatea situației” spre final precizând ,,…Chiar dacă s-ar întâmpla ca, pe alocuri, mijloacele întrebuințate să fie prea energice, nu cred, domnule ministru, că este momentul a le cerceta”. Comentariile cred că sunt de prisos.
La 29 martie 1907 în Ordinul de zi al regelui Carol I se mulțumește armatei pentru contribuția la potolirea răscoalelor. În acesta începe cu precizarea că ,,Evenimente grave s-au dezlănțuit asupra noastră zguduindu-se instituțiile statului până la temeliile sale și punând în primejdie munca a jumătate de veac”.
Col. (r) Gheorghe Șerban