Mănăstirea Antim a fost construită în „mahalaua popii lui Ivaşco”, nu departe de dealul Mitropoliei din București, iar pisania bisericii ne arată că în numai doi ani, Biserica Mare a fost terminată și sfințită prin Hrisovul Arhieresc din 20 iulie 1715, când toate lucrările „cu ajutorul Dătătorului de bine, Dumnezeu, s-au lucrat și la bună săvârșire au venit”, iar până la moartea mitropolitului Antim, în septembrie 1716, chiliile împrejmuitoare și clopotnița au fost în mare parte finalizate.  În plus, ctitorul a înființat aici două tipografii, una românească, iar alta grecească, „pentru folosul obștei”, precum și o vastă bibliotecă.

În capitolul 18 al Așezământului, din 24 aprilie 1713, Sfântul Mitropolit Antim a pus bazele primei biblioteci publice de împrumut, stabilind și principalele reguli de funcționare ale acesteia (cine și cum poate împrumuta cărțile de la Biblioteca Mănăstirii). Totuși, nu există date exacte despre titlurile pe care le deținea această bibliotecă, dar „Așezământul” vorbește de un „catastih” al mănăstirii, probabil un fel de inventar care s-a pierdut, în care erau trecute titlurile cărților. Cu siguranță, Mitropolitul Antim Ivireanul a avut o frumoasă bibliotecă particulară, după cum rezultă din izvoarele bogate care stau la baza predicilor sale, iar această „bibliotecă a noastră” menționată în capitolul 18 al Așezământului său, a trecut-o în patrimoniul Mănăstirii ctitorită de el, punând-o la dispoziția cititorilor. Prin tipografiile înființate cu sprijinul lui Petru Movilă, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolitul Kievului, cărțile religioase s-au răspândit cu rapiditate și au contribut la unificarea limbii române literare. În capitolul 17 al Așezământului: Pentru tipografie, din 24 aprilie 1713, Mitropolitul Țării Românești, nota: „Las cu blestem şi aceasta: să aibă datorie tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară, nici să se părăsească lucrul cărţilor pentru folosul ţărîi şi pentru ajutoriul casei”.

Pe lângă activitatea sa de ierarh al Bisericii din Ţara Românească, Antim Ivireanul a fost tipograf, redactor, editor și creator de limbaj bisericesc în limba română. Prin cele 68 tipărituri, lucrate de el însuși sau sub îndrumarea sa, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat – alături de diaconul Coresi – cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. De asemenea, a avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești. Deși limba română nu era limba sa nativă, totuși a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi. Totodată, pe lângă lucrările tipărite, de la Sfântul Antim Ivireanul au rămas și câteva manuscrise deosebit de importante: Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor…, ce include 22 file de text, la care se adaugă 503 portrete în medalion cu personaje biblice, datând din 1709. Tot în manuscris a rămas și opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale). Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise conduce la constarea că Antim Ivireanul avea nu numai o vastă cultură teologică, ci și una laică, întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar și din filozofii antici. În multe dintre ele, Antim Ivireanul realiza o critică pertinentă și vehementă a moravurilor vremii, astfel încât, Didahiile îl situează pe Antim Ivireanul, fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile.

Însă, fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii ortodoxe și al poporului român, dar mai ales din pricina atitudinii sale fățiș antiotomane, Mitropolitul Antim Ivireanul şi-a sfârşit viaţa în împrejurări tragice, în toamna anului 1716, după ce a ajuns în scaunul domnesc al Țării Românești, primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat (1716; 1719-1730). Acuzat că ar fi intrat în legătură cu austriecii şi că ar fi uneltit împotriva turcilor şi a domnului amintit fanariot, a fost arestat şi închis în temniţa palatului, iar la cererea domnului Mavrocordat, patriarhul ecumenic şi sinodul său l-au caterisit sub acuzaţia că s-a făcut vinovat faţă de Imperiul Otoman şi faţă de domn, fiind condamnat la exil pe viață în mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai. Dar pentru a înțelege complexitatea și învinuirile care i s-au adus Mitropolitului Antim Ivireanul, redăm în continuare actul integral al caterisirii sale: „Ieremia, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolei, Romei noi şi patriarh ecumenic. Vina revoluţiei şi a răscoalei este foarte grea şi condamnată de Dumnezeu şi de oameni, ca o cauză a multor neregularităţi şi a dezordinei. Căci ea a tulburat de multe ori instituţii divine şi umane; ea a făcut din aceea ce este nemuritor, muritor. Aceasta a făcut pe un om demn de infern, şi celor aflători în multe bunătăţi, le-a făcut cele contrare în tot felul. Pentru care celor ce, într-un mod oarecare îndrăznesc (a face) aceasta, li se prescriu de legile divine grele pedepse; şi revoluţionarii se supun la suferinţe meritate. Fiindcă fiecare din noi, după propriile fapte, sau se laudă sau se ruşinează, conform cu natura cuvântului celui fără contradicţie, ce are prin sine adevărul şi nu are nevoie de nicio dovadă. De aceea, cei ce se poartă bine, în ordine şi conform cu voia lui Dumnezeu, se laudă; se hulesc de asemenea, se supun dezaprobării şi se pedepsesc cei ce se poartă în sens contrariu. Pentru care ei trebuie să se depună din cinstea şi vrednicia arhierească şi să primească după cuviinţă mare ruşine, ca şi cel de acum răul-Antim, fostul mitropolit al Ungrovlahiei, fiindcă a întreprins meşteşuguri dezaprobate şi sataniceşti, urgisitul de Dumnezeu. Şi între alte neorânduieli şi fapte rele ale lui, se inculpă adică, ca mag şi ca participator la multe crime, şi pentru prezent suntem de părere să fie depărtat de treapta arhierească. Iar culpa lui cea impie a revoluţiei şi a răscoalei o punem înainte, ca ceea ce este arătată şi evidentă.

S-a făcut, deci, sceleratul revoltat şi conspirator în contra puternicei împărăţii, conspirând şi în contra prealuminatului şi preaînălţatului domnitor, D. D. Ioan Nicolae Alexandru Voevod a toată Ungrovlahiei, fiul cel preaiubit şi mult dorit al modestiei noastre. Pentru care este poruncă apostolică, ca să asculte şi să se supună la toată stăpânirea, ce domneşte. De aceea ea (porunca) şi stabileşte, zicând: cel ce se răscoală în contra stăpânirei, se opune poruncii lui Dumnezeu. Căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu. Urmează deci, că porunca apostolică este divină, ca ceea ce a fost poruncită de Dumnezeu prin apostoli, şi pentru noi este foarte necesar, ca să ascultăm şi să ne supunem stăpânirei supreme a puternicei împărăţii, şi să nu facem nimic din cele ce ar fi contare acesteia şi neplăcute politicei, afară de cele care aparţin respectului nostru. Însă acest urgisit de Dumnezeu, răul-Antim, nu numai că n-a păzit credinţa şi supunerea datorată, dar a meditate cu precugetare revoluţia şi răscoala în contra puternicei împărăţii, făcându-se culpabil şi în conta susnumitului, preaînălţatului şi preapiosului domnitor şi amabilului cârmuitor a toată Ungrovlahiei, şi s-a făcut el singur demn de judecată, culpabil şi vinovat de caterisire canonică.

Pentru aceasta scriind, am arătat sinodiceşte cu preasfinţiţii arhierei de pe lângă noi şi cu preaonorabilii şi preaiubiţii în Sfântul Duh fraţii noştri şi coliturghisitori, că răul-Antim, numit al Ungrovlahiei, cel ce a fost recunoscut de revoluţionar, răsculat şi culpabil în contra puternicei împărăţii şi a preaînălţatului domnitor a toată Ungrovlahiei, şi de sine judecat şi inculpat prin propriile sale răutăţi şi culpe, pentru care s-a scos din mitropolie şi s-a făcut justiţiabil şi culpabil de ordinul împărătesc, să fie deci depărtat de toată lucrarea şi ordinea arhierească şi dezbrăcat de harul divin şi scos din catalogul arhieresc şi lipsit de tot venitul bisericesc şi să fie scos, pierdut şi depărtat de mitropolia Ungrovlahiei şi fără de participare la veniturile ei, neavând nicio învoire a se îmbrăca cu podoaba arhierească şi a efectua vreun serviciu arhieresc, ca cel ce este caterisit şi desfiinţat, rămânând şi zicându-se monahul Antim şi fiind recunoscut, ca unul din particulari, şi să nu îndrăznească nimeni a fi în relaţie cu dânsul, sau a coliturghisi, sau a-l onora ca pre un arhiereu, sau a-i săruta mâna lui, sau a primi de la dânsul binecuvântare şi sfinţire, sau a-i da vreun venit bisericesc mare sau mic, sub greutatea oprirei şi afurisirei neschimbătoare.

Aşa să fie, conform hotărârei. 1716, în luna august. Indictionul IX.†Acsentie al Kizicului, †Dionisie al Amasiei, †Neofit al Artei, †Nicodim al Dercului, †Constandie al Chalkedonului, †Kiril al Brusiei, †Calinic al Filipopolei, †Teoclit al Priconiei, †Gherasim al Nikeei, †Christofor al Iconiei, †Nicodim al Mitilenei”. Ca și cum nu ar fi fost suficientă caterisirea, în locul Mitropolitului Antim Ivireanul a fost numit Mitrofan de Nyssa, fostul duhovnic al lui Constantin Brâncoveanu: „Mitropolitul Antim închis la Curte a fost constrâns, prin ameninţări, să renunţe, prin scris, la Arhiepiscopat şi în locul său a fost ales de către Domn şi miniştri, Arhiepiscopul Mitrofan, fost duhovnicul lui Constantin Brâncoveanu. Fu apoi despopit, acuzat de vrăjitorie şi înşelăciune, şi i se puse potcap roş în locul celui de mitropolit. I se ridică şi dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei. I se ceti apoi sentinţa de închisoare pe viaţă în mănăstirea Muntelui Sinai…”.

Spre a preîntâmpina vreo răzvrătire a credincioşilor, Antim Ivireanul a fost ridicat şi pornit în miez de noapte „cu carul“ sub paza unor turci, însoțiți se pare și de către mehmendarul domnesc Iordache Colfescu (acesta a executat porunca lui Nicolae Mavrocordat de osândire la moarte a lui Antim Ivireanul cu acordul otomanilor), dar n-a mai ajuns să-şi ispăşească pedeapsa, pentru că ostaşii turci care-l duceau spre locul exilului l-au ucis, aruncându-i trupul în râul Mariţa, sau în Tungia/Tundja (identificat ca fiind râul Dulcia, care trece prin Adrianopol, un afluent al râului Marița). În privința datei morții lui Antim Ivireanul, încă sunt vehiculate anumite ipoteze, dar, demn de luat în seamă este un document extrem de important şi anume Socoteala datoriilor pe care le avea mitropolitul Antim, semnat de acesta, care este datat „22 leat 7225 (1716)”, adică 22 septembrie/ 3 octombrie 1716.

În toamna anului 1937, atunci când se împlineau 221 de ani de la martiriul Sf. Ierarh Antim  Ivireanul, profesorul Nicolae Iorga în calitate de președinte al Comisiei Monumentelor Istorice din România, a făcut un apel la toți ierarhii și clericii Bisericii Ortodoxe Române, pentru a contribui la restaurarea și reabilitarea ctitoriei acestui ierarh, Biserica Antim din București, un monument de referință al capitalei București, care se afla pe atunci într-o stare de degradare avansată. În urma acestui apel, clerul român a fost receptiv, fiind organizată o colectă națională, astfel încât între anii 1939-1946, s-au desfășurat  ample lucrări de restaurare, pentru ca la finalizarea acestora, începând cu anul 1950, Complexul monahal de la Antim să devină Paraclis Patriarhal și Reședință episcopală pentru episcopii vicari patriarhali. Sentinţa de caterisire a fost ridicată de Sinodul patriarhal condus de patriarhul ecumenic Athenagoras, abia la 8 martie 1966, iar la 21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe mitropolitul Antim Ivireanul în rândul sfinţilor, fiind prăznuit în fiecare an în ziua de 27 septembrie și considerat cel mai de seamă Mitropolit al Ţării Româneşti din toată istoria ei.

Prin întreaga sa activitate pastorală, tipografică şi predicatorială, ca episcop şi mitropolit, Sfântul Antim a întruchipat pe adevăratul păstor care-şi pune sufletul pentru credincioşii săi. Viaţa lui a fost o întreagă jertfă de muncă şi de râvnă pentru ridicarea Bisericii şi luminarea credincioşilor, chiar dacă, deşi fiind străin de neam, el a învăţat limba românească în chip desăvârşit, lăsându-ne în tălmăcirile şi prefeţele sale, în didahiile şi în sfaturile sale duhovniceşti cel mai frumos grai românesc. De menționat ar fi că, începând cu anul 2016, odată cu ocazia comemorării a 300 de ani de la martiriul Sfântului Antim Ivireanul, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 ca „an omagial al Sfântului Antim Ivireanul, tipograf și om de cultură din secolul al XVIII-lea”.

O caracterizare deosebit de sugestivă a acestui ierarh martir i-a făcut-o Nicolae Iorga: „Vestitul Mitropolit Antim, cu predicile frumoase, iubitor mare și artist al cărților, pe care le scotea în tipografia lui, a ridicat atât de sus prestigiul bisericii muntene”, deși era de alt neam, si-a pus toată priceperea și toate cunoștințele în slujba Bisericii Ortodoxe Române și a poporului român „care l-a chemat și l-a înălțat”, iar prin cărţile sale de slujbă scrise în limba română, „datina străină a primit o lovitură de moarte“.

Bibliografie:

-Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românescă veche, Tom I, Bucuresci: Stabilimentul Grafic I. V. Socec, 1903;

-Anton Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, în româneşte de S. Cris-Cristian, cu o introducere de Nicolae Iorga, Editura Viața Românească, Iași, 1929;

-Dumitru Stăniloae, Viața și activitatea patriarhului Dosithei al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Românești, Teză de doctorat, Institutul de Arte Grafice și Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1929;

-Teodor Cerbuleț, Antim Ivireanul (1650 – 1716), Bucureşti, 1939;

-Niculae Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, în „Revista Bisericii Ortodoxe Române”, nr. 8-9, 1956;

–Istoria literaturii române, vol. I, Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1780), coord.: acad. Al. Rosetti, Mihai Pop, I. Pervain, Al. Piru, Editura Academiei Române, București, 1964;

-Virgil Molin, Antim Ivireanul – editor şi tipograf la Râmnic, în „Mitropolia Olteniei”, Anul XVIII, nr. 9-10, 1966;

-George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Ediție cartonată, Editura pentru Literatură, București, 1968;

-Mihai Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei, Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc și propovăduitor al Evangheliei, Teză de doctorat, în „Studii Teologice”, Anul XXI, nr. 1-2, București, 1969;

-Antim Ivireanul, Opere, Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Editura Minerva, București, 1972;

-Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea, Iaşi, 1982;

-Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, București, 1997;

-Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999;

-Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Editura Minerva, București, 1999;

-Costea Marinoiu, Activitatea tipografică din timpul lui Antim Ivireanul, la Râmnic și Târgoviște, în „Curier. Revistă de cultură și bibliologie”, Anul VII, nr. 2 (13), Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2000;

-Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, ediție îngrijită de părintele arhimandrit Mihail Stanciu și academicianul  Gabriel Ștrempel, Editura Basilica, București, 2004;

-Arhim. Sofian Boghiu, Sfântul Antim Ivireanul și Mânăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București, 2005;

-Gianina Picioruș, Antim Ivireanul, avangarda literară a paradisului. Viața și opera, Editura Teologie pentru azi, București, 2010;

-Antim Ivireanul, Liturghierul. Târgoviște 1713, Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ana Bobu, Editura Miron Costin, Roman, 2013;

-Erich Agnes, Printing activity în Târgoviște during Constantin Brâncoveanu`s age, în the Annals of „Valahia University Târgoviște”, Letters section, volume XII, Issue 2, Valahia University Press, Târgoviște, 2014;

-Ion Croitoru, Contribuţia Sfântului Antim Ivireanul la controversa dintre patriarhul Ierusalimului Dositei Notaras şi marele logofăt al Patriarhiei Ecumenice Ioan Cariofil, în „Spiritualitatea mărturisitoare a culturii româneşti în perioada Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu”, volum coordonat de Pr. Dr. Ştefan Zară, Colecția Studia Academica 1, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2014;

-Ion Croitoru, Când și unde a învățat Sfântul Antim Ivireanul arta tiparului?, în „Educație și Mărturisire. Formarea creștină a tinerilor în spiritul viu al tradiției”, editori: Pr. prof. univ. dr. Vasile Stanciu, Pr. conf. univ. dr. Cristian Sonea, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2017;

-Ion Croitoru, Sfântul Antim Ivireanul – apărător al legii strămoșești, Colecția „Memoria Historiae” – 4, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, 2019;

-Cornel Mărculescu, Antim Ivireanul (1650-1716) – ctitor de cultură și spiritualitate creștină, întemeietorul primei biblioteci publice din Țara Românească, în vol. „Tipăriturile de la Târgoviște ale Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul”, Editura Arhiepiscopiei Târgoviștei, Târgoviște, 2023.

Prof.dr. Cornel Mărculescu