„Mi-ai promis ca îmi faci șerbet!” începui eu pentru a zecea oara pe ziua respectiva pledoaria….
„Ai zis ca dacă sunt cuminte îmi faci!” întării eu cele afirmate cu un argument forte pe care mama putea sa îl conteste foarte ușor. Adevărul era ca nu prea fusesem cuminte. Tricoul nou nouț cumpărat din târg îl vopsisem cu acuarele în culorile tricolorului iar pe spate scrisesem cu markerul negru „Hagi” iar mai jos cu cifre inegale numărul 10…Asa văzusem eu ca purta eroul meu de la echipa națională. Nu aveam bani sa ne luam tricouri originale și cum se apropia marele meci de duminică fiecare și-a mâzgălit câte un tricou cum a putut el mai bine, nu conta ca aveam 5 de Hagi în echipa și 3 de Adrian Ilie, oricum nu stătea nimeni sa ii numere iar de televizat meciul nici nu se punea problema. Așa ca în imaginația noastră fiecare era exact cine dorea el sa fie. Pe lângă paguba cu tricoul se mai adăugaseră pe lista și 2 geamuri sparte de la veranda, isprava petrecuta în urma exersării loviturilor libere în curtea casei. Cuminte cred ca fusesem doar în ultimele ore, mai ales ca 2 dintre ele le dormisem. Mie însă mi se părea suficient cât sa am curaj sa îmi reclam recompensa.
Ce mama poate rezista la infinit rugăminților copilului, mai ales când acesta promite marea cu sarea în ceea ce privește temperarea zelului cu care făcea prostii pe banda rulanta? De promis, promisese… Iar eu știam unde sa pun presiune ca să își onoreze cuvântul dat. Într-un final, obosita de cicăleala mea, mama încerca un ultim truc în încercarea de a ma face sa mă las păgubaș. „De promis am promis și ma voi tine de cuvânt”, a zis ea. „Am însă nevoie sa te duci sa culegi fragi, ca să am din ce ți-l face. Uite aici borcanul asta de 800 de grame, dacă reușești sa îl umpli eu îți fac șerbet”. Copil fiind, nu mi s-a părut cine știe ce dificultate. Am acceptat pe loc, am luat borcanul și ma pregăteam sa ma duc pe deal la cules. Știam pădurile și culmile ce înconjoară satul meu din Bucovina ca pe propriul buzunar, pentru ca de multe ori le-am colindat cu celebra mea trupa de tovarăși cu care voiam sa cucerim Basarabia în episodul precedent. Bașca faptul ca într-un an ne luase mania căutării de muniție rămasă din război, prilej cu care am luat la picior toate locurile pe unde credeam noi ca trecuse frontul. Așadar zona nu prezenta mistere pentru mine și deja ma gândeam cam pe unde știam eu ca sunt fragii.
Cum însă nu are prea mult farmec sa colind pădurile de unul singur, mai întâi am făcut un ocol prin sat în căutare de tovarăși care sa ma ajute la cules. Nu mai țin minte dacă plănuiam sa împart și șerbetul cu ei după cum plănuiam sa împart culesul, dar acestea sunt detalii fără prea mare importanta. Prima data l-am găsit acasă pe varul meu, Ciprian. Da, exact, aveam amândoi același prenume și pentru ca nu de puține ori trebuia sa ne diferențiezi când ne strigai pe unul dintre noi, datorita diferenței de vârstă, maica-sa, tanti Marieta ne adăugase lângă prenume niște epitete de care cel puțin eu eram foarte mândru: el era „Ciprian cel mic” și eu eram evident „cel Mare”, fără vreo aluzie la vreo vitejie de a mea. Vara-miu era un băiat atât de cuminte pe cât de zăpăcit eram eu. În ciuda radicalei diferențe de temperament mereu ne-am înțeles excelent, ce să-i faci, contrastele se atrag. Auzind ca e vorba de o inofensiva culegere de fragi, și-a dat acceptul sa ma însoțească și împreună am plecat spre deal. Am oprit la vecinul de vizavi de unde l-am pescuit și pe Cătălin, un alt bun prieten și coechipier cu noi în echipa de fotbal. Cătălin era portarul nostru, omul de nădejde dintre buturi care când avea chef de joc și era în forma nu puteai sa ii dai gol nici dacă trăgea Messi la poarta, avea niște parade în repertoriu de mereu ma minunam cum de mai are oasele întregi la cum se arunca pe jos. Iar alte dați când prindea câte o zi slaba ne îngropa cu totul, era în stare sa își dea și autogol. Noi însă îl îndrăgeam asa cum era el, înțelegând încă de pe atunci ca portarii sunt mai capricioși de felul lor și cu asta basta. La prostii însă era om de nădejde, puteam sa ne bazam pe el în orice situație. Așadar l-am cooptat și pe el și în aceasta formula de trio am plecat după fragi.
„În maxim o ora suntem înapoi și în 2 timpi și 3 mișcări e gata și șerbetul..”… Îmi făceam eu socoteala în gând. Cum însă ce calculam eu acasă nu se potrivea deloc cu ce era în târg, după prima ora noi încă mai căutam sa găsim un loc cu fragi. Deja obosisem când în sfârșit am găsit din loc în loc prețioasele fructe de pădure. În 10 minute ne-am dat seama ca nu va fi așa de ușor precum crezusem noi. Fragii erau teribil de mici iar borcanul nostru de 800 de grame părea de 800 de kile când puneam câte ceva în el. După încă jumătate de ora, abia făcusem de 2 degete borcanul. Demoralizați și obosiți, ne-am așezat în fund sa cugetam ce e de făcut. Îmi pierise pofta de șerbet, văzând cât de greu se culege materia primă, dar ma apucase foamea între timp. Cătălin a propus sa culegem ciuperci, dacă tot suntem pe deal, ca din câteva de-alea umplem borcanul repede. Eu și vara-miu nu mai avea ochi pentru ce era la deal de noi, privind numai spre vale, cam pe unde ne bătea gândul sa o luam către casa. Nu mai aveam chef de alte căutări. Am împărțit frățește ce strânsesem în borcan, câte un pumn de fragi de fiecare, i-am mâncat din doua guri și am luat-o din loc la vale. Fragii însă abia ne stârniseră pofta și foamea. Cu matele chiorăind a gol, înaintam pe poteca ce ducea spre sat. La un moment dat am ajuns la o răspântie. O cărare ducea spre casă, iar alta se întindea către stânga preț de câteva sute de metri pana la grajdul unei vecine din sat, tanti Raveica. Era spre seara de acuma, iar prin deschizătura de la intrare puteam vedea faptul ca vaca deja sosise în grajd, așteptând sa urce stăpâna de jos din sat sa o mulgă. Prietenii mei nu erau câtuși de puțin interesați de ea. Crescuseră cu animale în bătătură și pe atunci cam nu era om în sat sa nu aibă măcar o vaca. Pe mine, venit din jungla de beton a orașului, ma fascina… Mi se părea un animal tare interesant, atât prin mărime cât și prin modul lor de a se comporta. Am rămas un pic la bifurcație uitând-mă în direcția vacii, când un gând strașnic mi-a venit în cap.
„Mai băieți, voi știți sa mulgeți o vaca?” i-am întrebat eu pe însoțitorii mei. „Da cum sa nu…” făcură ei pe vitejii. Adevărul e ca văzuseră de multe ori pe ai lor făcând aceasta treaba dar sa fi încercat ei înșiși parca ma îndoiam. O pofta teribila de lapte cald și proaspăt a pus stăpânire pe noi, promițând sa ne scape de Simfonia matelor goale ce se auzea dinspre stomacul nostru. Nu ne-a trebuit mult sa ne hotărâm ce avem de făcut și am întrat în grajd. „Trebuie sa fie o găleată pe aici pe undeva”…zice vara-miu. Așa știa el ca tine bunica-su rânduiala în grajd. „Și un scaun mic de lemn, cu 3 picioare” completa și Cătălin din ceea ce știa și el. O privire roată în interiorul încăperii ne-a făcut sa le descoperim repede pe amândouă. Vaca ne privea mirata. Nu se aștepta să aibă musafiri în seara aceea. Pesemne ca era lucru rar sa vadă și alte ființe în grajdul ala în afara de stăpâna. Noua ne era cam teama de ea. Auzisem despre vaci și tauri care împung sau dau cu piciorul și ne era cam frica sa ne apropiem de ea. „Pune mă tu mana pe ea, ca ești mai mare” zise Cătălin din pragul ușii. Ce-i drept asta cam așa era. Dacă nu aveam eu curaj, atunci cine? Cu maxima prudenta, m-am apropiat și am atins-o cu mana pe bot în timp ce din gura ii făceam dedicații și complimente, ca să nu se supere pe mine. Vorbeam cu ea ca cu un om mare. Ii ziceam ca e frumoasa și cuminte, obligând-o astfel sa nu ma dezamăgească demonstrând contrariul. Vaca nu înțelegea nimic din discursul meu, dar nici nu dădea semne de nervozitate.
Văzând ca am reușit sa stabilesc o legătură de încredere cu animalul, ceilalți 2 tovarăși ai mei au venit și ei unul de-o parte și unul de cealaltă parte a vacii și vreme de vreo 10 minute am tot scărpinat-o și mângâiat-o ca să ne împrietenim cu dansa. Asa răsfăț nu mai primise vaca lu’ tanti Raveica niciodată. Am început din fata, de la coarne și tot progresam înspre partea de dinapoi, cu gând ca ușor ușor sa ajungem la dozatorul de lapte. Când ne-am apropiat de uger deja ii era clar vacii ca eram pe interes și ca tot tratamentul ala de pana atunci era doar sa o ducem cu zăhărelul pana reușim sa obținem prețiosul lichid de la ea. Dându-și seama ca are mai multa minte decât noi în situația aia, ne-a lăsat sa ne facem damblaua, probabil și din curiozitate sa vadă ce reușim. Cu chiu cu vai am ajuns la locul cu pricina și l-am invitat pe vara-miu care se lăudase primul ca se pricepe la muls, sa își încerce măiestria. Și-a potrivit găleata și scăunelul după cum văzuse ca face bunicul lui iar noi ne-am tras mai înapoi, de frica sa nu dea vaca cu piciorul. Degeaba a încercat, cu teama, sa imite mișcările văzute acasă…un strop de lapte nu a ieșit.
A încercat un pic mai tare.
Nimic.
Vaca a căscat plictisita, semn ca vara-miu nu primise nota de trecere. „Ia da-te mă așa, nu vezi ca nu le ai?” îl apostrofa Cătălin, făcându-și curaj. I se făcu loc la postul de lucru și decis sa ne arate cum sta treaba cu mulsul, a tras cam tare de uger. Vaca mugi scurt și s-a dat un metru mai în față. Mișcarea animalului ne-a surprins pe toți dar mai ales pe vecinul meu cel curajos care a sărit de acolo cu tot cu găleată, răsturnând-o în șanțul de curățare al gradului. Găleata devenise inutilizabila. Ofticați ca nu mai aveam obiectul de colectare a eventualului lapte, era cât pe ce sa plecam. Noroc ca mi-am adus aminte ca la ușa grajdului lăsasem borcanul meu de 800 de grame. „Aia e, mulgem în borcan” am zis eu. Îmi venise rândul și mie și deși îmi era teama nu îmi permiteam sa ma fac de ras în fata prietenilor mei mai mici de vârstă. S-ar fi dus vestea în tot colectivul de copii și nu as fi suportat o asemenea rușine.
M-am așezat pe poziție și cu Cătălin ținând borcanul mi-am încercat norocul. Am tras în fel și chip, spre stânga și spre dreapta, in sus și în jos, fără nici un rezultat. Vaca era vizibil dezamăgită de prestațiile noastre. Am început sa ne rugam de vacă, crezând ca nu vrea sa ne dea lapte, i-am promis câte în luna și în stele, ca o vom vizita mereu sa o mângâiem, unul dintre noi i-a adus drept mită un braț de iarba de afara… Vaca era incoruptibila, nimic nu a mișcat-o. „O fi stearpa” zise Ciprian, sperând ca măcar din orgoliu săracul animal ne va demonstra contrariul. Nimic. Era cât pe ce sa ieșim pe ușa, când m-am hotărât sa mai încerc ceva. ” Mai băieți eu am văzut la unchiu’ Aurel ca da cu apa înainte sa o mulgă, poate d-aia nu da vaca lapte, ca e supărată pe noi ca nu o spălăm. Ia sa aducem apa de la izvor”.
Zis și făcut. La cât ne muncisem pana atunci eram în stare sa ii facem și baie generala numai sa nu plecam cu mana goala de acolo. Am adus apa în borcan și am spălat-o bine la uger, poate poate o îmbunam și am mai încercat odată. De data asta, fiind diferita situația, și mana aluneca altfel decât pe uscat cum încercasem noi primele dați. Nu mica ne-a fost mirarea când ușor ușor a început sa iasă câte un pic de lapte. „merge maaaaa…. Iese laptele, bravoooo!”. Noi eram în culmea fericirii. Prinsesem tehnica și acum ne înghesuiam care mai de care sa o exersam.
Primul borcan a fost cel mai greu de umplut. Ni se făcuse o foame teribila după atâtea nădușeli. Am stabilit ca bem cu rândul și fără a mai tine cont de nimic am băut direct din borcan după care ne-am pus înapoi pe treaba. Borcan după borcan s-a umplut și s-a băut. În viată mea nu am mai băut atâta lapte, nici înainte și nici de atunci încoace. Mă mir ca nu ne-a fost rău. Eram tare mândri de noi și parca crescusem un pic și în ochii vacii. Se uita mirată , fără sa zică nimic, spre îndărăt unde 3 puștani de nici vârsta buletinului se bucurau nevoie mare pentru fiecare borcan de lapte în parte. Noi am luat tăcerea ei drept aprobare și consimțământ, pentru ca nu-i așa, și tăcerea e un răspuns…
Ultimul borcan nu l-am mai putut bea și l-am luat cu noi pe drum, cu gândul sa îl terminam acasă. Își amintise Cătălin ca maica-sa pusese de gogoși înainte sa plece el și tare bune ar mai fi fost cu lapte.
Când eram aproape sa ieșim de pe cărare, jos în sat, ne-am întâlnit cu tanti Raveica. Plecase hotărâtă la deal, cu bidonul de lapte gol în mana, cu gând sa se întoarcă cu el plin. Noi ne-am fi mirat dacă ar fi venit cu el măcar jumate.
Ajunși acasă, l-am trimis pe Cătălin sa șterpelească niște gogoși de la maica-sa ca să terminam siesta. Nu am specificat câte anume sa ia, iar el din dorința de a se face remarcat a luat tot ligheanul. L-am văzut cum mergea cu el tiptil pe sub ferestrele deschise de la bucătărie, semn ca maica-sa nu își dăduse acordul la completarea desertului nostru.
Când ne era pofta mai mare, ieșind pe poarta cu ditamai ligheanul de gogoși, s-a împiedicat și le-a răsturnat pe toate prin praf. Degeaba le-am cules noi apoi, curate nu au mai fost.
Am mâncat câteva asa scuipând când și când câte o pietricica iar pe restul le-am dat la câine. Nu știu ce a zis mama lui Cătălin când a văzut ca lipsesc gogoșile dar cert este ca vreo 2 săptămâni nu l-am mai văzut la fotbal.
Cat despre vara-miu a fost una din rarele situații când a fost pedepsit de ai lui, el care era mereu așa cuminte.
S-a dus vestea în tot satul despre isprava noastră, ne-a boscorodit tanti Raveica în fel și chip. Eu am scăpat nepedepsit. Ai mei erau asa obișnuiți cu prostii mai mari, încât asta a trecut oarecum pe sub radar.
Nepricepând ce atâta zarva pentru ceea ce mie mi se părea o aventura grozava, am concluzionat în fata alor mei cu cel mai logic argument ce mi-a venit în cap în ziua aia: dacă vaca nu a zis nimic înseamnă că și ea a vrut.
Nu?

Prof. Râvnic Ciprian