Despărţirea de Mihail Kogălniceanu în ianuarie 1865 din cauza adversarilor săi pe lângă domnitor a constituit o foarte mare greşeală, lipsindu-se de sprijinul cel mai energic şi inteligent, Cuza şi-a îngustat baza politică, în opera de guvernare și nu mai putea conta decât pe gruparea liberal-moderată din preajma lui Nicolae Kreţulescu. Încă din 1863, Anastase Panu încerca să influenţeze la Paris guvernul francez în abandonarea lui Cuza, iar în 1865 I. C. Brătianu publica o broşură în care îl prezenta pe Cuza ca fiind rusofil.  Datorită acestei propagande false, cei care se opuneau lui Cuza cereau sprijinul Franței pentru aducerea unui prinț străin, iar tulburările de la Bucureşti au fost primite nefavorabil la Paris. În plus, Ioan Alecsandri a fost prevenit că Franţa ar putea participa la o acţiune comună împotriva domnului, întrucât exista serioase rezerve faţă de modul de guvernare al acestuia, mai ales că se presupunea și că domnul avea intenţia de a institui dinastia ereditară în familia sa. Pentru a-i slăbi poziţia în interior, opoziţia a folosit manifestările externe nefavorabile. Cu toate acestea, puterile europene nu doreau să-l schimbe pe Cuza, deoarece nu s-ar fi putut pune de acord asupra succesorului său dacă ar fi prinţ străin, mai ales că în Principate nimeni nu se arăta capabil de a înlocui o personalitate ca prinţul Unirii.

Deşi sprijinul Franței se menţinea, totuși prezenta unele rezerve, ceea ce l-a determinat pe Cuza să afirme în scrisoarea din 1 octombrie 1865 care era adresată lui Napoleon al III-lea, că este gata să treacă frâiele conducerii în alte mâini, dacă autoritatea lui personală este considerată insuficientă de către împărat, și că este dispus să accepte orice aranjament propus de împăratul Franței. Trimisă imediat printr-un om de încredere, scrisoarea nu a putut fi înmânată împăratului decât la 2/14 februarie 1866, domnitorul văzând în tergiversarea acceptării ei un avânt al răcirii ce cuprinsese Franţa faţă de persoana sa. În mesajul de deschidere al Adunării din decembrie 1865, Cuza se arăta gata a părăsi tronul dacă necesităţile înalte ale ţării o vor cere. Obosit, hărţuit, măcinat de opoziţia care se unise împotriva lui, rău sfătuit de oamenii care îl înconjurau și rămas fără un sprijin ferm din exterior, Cuza a intuit că domnia sa a dăinuit mult timp: „Având sănătatea zdruncinată el era îngrijorat de viitorul ţării, de luptele şi poftele ce se pot întâmpla după moartea sa.”

Cu toate acestea, Franţa nu era de acord cu înlocuirea domnitorului. În plus, cancelarul Metternich comunica la Viena în decembrie 1865, că guvernul francez nu se arăta dispus să contribuie la înlocuirea lui Cuza. La începutul lui 1866, I. C. Brătianu scria la Paris că Franţa susţine pe domn dacă ar fi răsturnat și că nu va întreprinde nimic în favoarea sa. Domnitorul profund dezamăgit de vehemenţa componentelor îndreptate împotriva sa şi nemulţumit de starea grea a ţării îşi pierduse energia cu care lucrase altă dată. Asigurările oficiale ale Franţei şi Angliei că îl vor sprijini constant au avut un efect contrar, dintre ele desprinzându-se cu îndreptăţire că aceste puteri nu aveau de gând să îl ajute aşa cum sperase să rezolve problema prinţului străin.

Din luarea în considerare a acestor elemente a rezultat hotărârea lui Cuza da a nu se opune celor ce ar fi încercat să-l facă să părăsească tronul, deşi continua să subaprecieze capacitatea de acţiune a adversarilor săi pe care îi considera „mai mult decât periculoşi”. Cu toate că de la jumătatea lunii ianuarie se zvonea că va fi detronat şi în seara de 10/22 februarie 1866 fusese înştiinţat de cele ce se petreceau, Cuza nu a luat nici o măsură de siguranţă. Astfel, în ziua de 10 februarie 1866, în jurul orelor 16.00, câțiva ofițeri conspiratori – colonelul Nicolae Haralambie, colonelul Dimitrie Kretzulescu, colonelul Berendei, colonel Georgiu, colonelul T. Călinescu, maiorul D. Lecca, căpitanul Lipoianu, căpitanul Mălinescu, căpitanul Costescu, căpitanul Pilat, căpitanul Handoca și căpitanul Candiano – Popescu – s-au întâlnit pentru a stabili ultimele detalii privind detronarea lui Cuza. Trei ore mai târziu, pe la ceasurile 19.00, Alexandru Ioan Cuza și a sa doamnă, Elena, s-au întors de la un concert al violonistului rus Wieniawski, iar apoi au cinat în Palatul Domnesc de pe Podul Mogoșoaiei, cam prin locul unde astăzi se află Biserica Krețulescu. În acest context, ziaristul Gheorghe I. Dogărescu de la gazeta „Trompeta Carpaților”, condusă de Cezar Bolliac, a reușit să se strecoare până la domnitorul Cuza, anunțându-l pe acesta că evenimentele se precipită, iar apropiata lovitură de stat va fi marcată prin tragerea clopotelor de la bisericile din capitală. Deși Cuza a vorbit despre aceste amănunte ale complotului cu Alexandru Beldiman, Prefectul Poliției Capitalei, totuși acesta, care era și el parte al complotului, a poruncit să se taie toate…sforile! Cu toate acestea, iată cum prezintă prefectul capitalei evenimentele petrecute în noaptea fatidică de 10 spre 11 februarie 1866, la 32 de ani după desfășurarea acestora: „Sunt deja 32 de ani de când Alexandru Ioan Cuza, Marele Domn român, a fost răsturnat printr-un complot nocturn. Adevărul în privința acestui fapt nu-l cunosc mulți dintre noi. 32 de ani ne despart de acest trist eveniment. Un număr atât de mare de ani exclude orice pasiune. Scopul acestor rânduri este dar numai de a nimici clevetirile răspândite cu rea credință, și de a restabili adevărul în toată goliciunea lui. Multe scopuri antipatriotice s-au atribuit de clevetitori lui Cuza Vodă, atât în politica sa internă, cât și în cea externă. Inamicii săi îl acuzau, mai ales că tindea la cezarism, și, la urmă, ei răspândiseră calomnia odioasă, că voia să aducă pe tronul țării pe un membru al familiei imperiale ruse. Toată lumea cunoștea pe șefii conspirațiunii. Nu era nevoie de a fi prefect de poliție pentru a ști că Lascăr Catargiu și Ion Brătianu, Beyzadea Dimitrie Ghika și C.A. Roseti, Prințul Ion Ghika și Petre Mavrogheni, Nicolae Golescu și Dimitrie A. Sturdza hotărâseră detronarea lui Cuza-Vodă prin orice mijloace”.

Pentru veridicitatea faptelor, se cuvine să amintim aici însemnările martorului ocular Valentineanu, cel care descrie perfect atmosfera complotului: „În seara de 10 februarie, pe la 7 ore seara, un individ s-a prezentat la palat, cerând a vorbi cu Vodă, care tocmai în acel moment se cobora la masă. Domnitorul îl întrebă ce are a-i spune? Măria Ta! Răspunse el, o revoluție e gata a izbucni la noapte…Și fără a-l lăsa să termine, Cuza Vodă, deprins cu asemenea denunțări, puse mâna în buzunar și scoțând o liră, o oferi băiatului, mulțumindu-i. Cum lira i-a fost refuzată, denunțătorul a adăugat: „Nu am venit să cer pomană. Voesc ați spune că la miezul nopții patru mii de oameni sunt gata a suna clopotele de la toate bisericile, a se arunca asupra cazarmei Malmaison, a lua puște, și a veni la Palat pentru a sili pe Măria Sa să abdice”. Același Valentineanu descrie evenimentele din seara zilei de 10 februarie 1866 și temerea complotiștilor, cum că el l-ar fi vizitat în plină noapte pe Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a-l scoate pe domnitorul Unirii din palat: „La 23.30 am avut ultima întrevedere cu mult regretatul meu severan. În acea convorbire i-am reînoit veșnica mea frică de asasinat, asigurându-l că o revoluțiune în București sau în țară este imposibilă. Pare că îl aud zicându-mi: Nenorocită zi pentru revoluționari, dacă vor ataca Palatul în această noapte. Ei nu știu, se vede, că sunt astăzi păzit de dragii mei vânători. Batalionul de vânători era una dintre creațiunile lui Vodă-Cuza în armată. Căpitanul Mălinescu m-a văzut suind scările Palatului și m-a însoțit până la trăsură când am plecat pentru a reintra în casă. A doua zi am aflat motivul acestui act de politeță exagerată din partea căpitanului Mălinescu. Văzându-mă intrând la ora 23.30 noaptea la Măria Sa, conspiratorii se îngroziră, crezând că am venit să scot pe Vodă din Palat. Când am ieșit, îmi ridicasem gulerul mantalei, fiindcă ploua și era frig, și căpitanul Mălinescu venise să se încredințeze dacă nu cumva Domnitorul îmbrăcase mantaua și șapca mea cea albă”.

Conform planului bine stabilit, complotiştii s-au decis să acţioneze în noaptea de 10/21 – 11/22 februarie 1866, când Batalionul de Vânători comandat de maiorul D. Lecca era de gardă la Palat. La ora 4 dimineața,  pe o vreme cu lapoviţă şi vânt puternic sub pretextul unui exerciţiu de noapte, trupele Regimentului 7 linie şi două baterii de artilerie au fost masate în preajma Palatului de pe calea Victoriei. La îndemnul lui I. C. Brătianu, aflat la Paris, complotiştii au acţionat în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un grup de ofiţeri au forţat ușor uşa încăperii unde dormea Cuza, lăsată totuși intenționat deschisă de către Maria Obrenovici. Odată pătrunși în dormitorul domnitorului unificator Cuza, căpitanii Costiescu și Pillat au purtat următorul dialog cu domnul Unirii:

-Ce doriți? – întreabă Cuza.

-Am adus abdicarea Măriei Voastre – zise, îndrăzneț, Costiescu – și vă rog să o iscăliți.

-Nu am condei și cerneală la îndemână.

-Am adus noi ce trebuia!

-Nu am masă!

-Mă voi face eu aceasta – răspunse, repede, căpitanul Pillat, aplecându-și umerii.

Astfel, în jurul orelor 4.00 dimineața, Alexandru Ioan Cuza, care nu s-a opus, a semnat „actul de abdicare” adus de acești ofițeri: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor. Alexandru Ioan“.

După semnarea actului de abdicare, Cuza a fost scos din Palat în haine civile şi dus în casa unui devotat al lui C. A. Rosetti, un anume Constantin Ciocârlan. Apoi, fiind mutat la Cotroceni şi însoţit de comisari numiţi în acest scop de locotenenţă, Cuza a rostit următoarele cuvinte „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine! Să trăiască România!”. În plus, la 12 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a adresat o scrisoare generalului Nicolae Golescu, membru al Locotenenței Domnești, în care susține necesitatea respectării principiilor recunoscute de Marile Puteri, adică alegerea unui principe străin: „Domnule General, Astăzi, fiind ocârmuirea constituită, socot că nu mai urmează nevoie de a se prelungi poprirea mea. D-ta ştii că principiul proclamat de Corpurile Statului au fost şi este ţelul meu; căci numai un principe strein după a mea părere, poate închezăşui viitorul României. Socot de prisos a mai adăuga că, precum ca prinţ domnitor al României am lucrat pururi pentru de a se realiza această dorinţă, asemenea şi ca prinţ român nu voi conteni un minut de a face tot ce va atârna de la mine pentru aceasta. Doresc, D-le General, după împrejurările urmate a me porni din ţeară cât mai în grabă. Să trăiască România! A. I. Cuza. 12/24 Febrier 1866. Bucarest. D-Sale, D-lui General N. Golescu, Membru Locotenenţei Domneşti”.

De asemenea, demn de precizat este și memoriul adresat la urcarea pe tron a principelui Corol de Hohenzollern Sigmaringen, de către un grup de 136 ofițeri ai Armatei Române, reprezentând corpul ofițeresc din București, cei care nu au luat parte la înlăturarea lui Cuza, în frunte cu generalii Florescu și Manu, coloneii Solomon, Boteanu, Ranet, Petrescu, Păucescu, Roznovanu și Vispescu: „Măria Ta, oricât de dureroasă ar fi datoria pe care, subsemnații ofițeri, îndrăznesc a o îndeplini față de Alteța Voastră, oricâtă temere ar putea să simtă că fac această pornire hazardată, cu toate acestea, ei ezită un singur minut a îndeplini această misiune, căci onoarea militară a vorbit, și orice altă considerațiune trebuie să dispară în fața acestei legi supreme. Cu prilejul evenimentelor ce s-au produs la noi la 11 februarie, mai mulți ofițeri au nesocotit onoarea militară și datoriile lor cele mai sfinte. Subsemnații, atât în numele lor propriu, cât și în acelor care lipsesc din București, roagă cu stăruință și respectuos pe Ateța Voastră de a binevoi să examineze prin ea însăși această gravă chestiune care cuprinde în ea tot viitorul armatei noastre, și de a nu tolera ca mișelia câtorva să planeze ca o pată neștearsă pe întreaga noastră armată, care respinge o asemenea solidaritate, și protestă de nevinovăția ei”.

După o şedere de mai bine de un an în străinătate, Cuza a dorit să revină în ţară dar a fost refuzat de Carol deoarece se temea să nu-şi piardă tronul, astfel încât, schimbând clima blândă a Florenţei cu alta mai aspră, Cuza a contactat o puternică răceală, iar boala mai veche de astm a făcut ca la 15 mai 1873 ora 1:30 noaptea, sub privirile medicilor şi ale soţiei sale Elena, să moară. După slujba înmormântării, Mihail Kogălniceanu a rostit cuvântul de despărţire arătând că Alexandru Ioan Cuza a reprezentat „renaşterea României”; „că nu greşelile lui l-au răsturnat ci faptele lui cele mari. În urma lui a rămas o ţară care şi-a redescoperit identitatea şi locul în concertul statelor europene, a rămas România. Câtă vreme această ţară va avea o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan Cuza”.

Surse:

–Arhivele Naționale Istorice Centrale București, colecția Manuscrise, dosar 1363; fond personal Al. I. Cuza, dosar 2;

-Dimitrie Bolintineanu, Viața lui Cuza Vodă. Memoriu istoric, Ediția a III-a, Noua Librărie G Joanide, Bucuresci, 1869;

-Valentineanu, Din memoriile mele. Alegerea, detronarea și înmormântarea lui Cuza 1859, 1866, 1873, Tipografia Modernă Gr. Luis, Bucuresci, 1898;

-A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. II, Tipografia Editurii Dacia , Iași, 1903;

-Nicolae Iorga, Mesagii, proclamații, răspunsuri, și scrisori oficiale, Editura Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1910;

-Andrei Rădulescu, Organizarea statului în timpul domniei lui Cuza Vodă, Editura Cartea Românească, București, 1932;

-Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966;

–Marin Mihalache, Cuza Vodă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967;

-Irina Rădulescu Valasoglu, Al. I. Cuza şi Politica europeană, Editura Academiei, Bucureşti, 1974;

–Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Al. I. Cuza, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985;

-Dumitru Ivănescu, Al. I. Cuza în conştiinţa posterităţii, Editura Junimea, Iaşi, 2001.

Prof.dr. Cornel Mărculescu