… De cum am întrat pe ușa mi-am dat seama ca „ajunsesem în locul potrivit” se referea strict la sensul ca acolo se țineau repetițiile… În toate celelalte sensuri eram într-un loc cât se poate de nepotrivit noua. Sarasate, Wieniawski și Paganini se auzeau din toate colturile sălii. Fiindcă mai era vreun sfert de ora pana sa începem, tinerii de acolo „se încălzeau”. Ne-am simțit ca un șofer care a luat-o greșit la o intersecție și în loc sa ajungă la Kaufland s-a trezit direct pe grila de start la raliu. Am întrat tiptil, sperând sa trecem neobservați cât mai mult timp cu putință, dacă se putea de tot ar fi fost perfect. Noi nu ne-am mai încălzit…din câteva priviri scurte între noi am stabilit ca suntem gata încălziți asa ca am trecut peste acest aspect.
În speranța că repertoriul propus nu se va ridica la nivelul arătat de colegii noștri de breasla, am făcut repede o ședință de grup în care am decis sa stăm grupați, toți la un loc, și sa ne acoperim reciproc neajunsurile.
Zis și făcut. După un acordaj temeinic, ce înlătura orice scuza în caz de cântat fals, ne-am îngrămădit mai în spate, lângă cortina, unul lângă altul. În cap mi-a venit ideea ca dacă am putea trage și cortina peste noi ar fi mană cereasca.
Încet încet zarva specifica momentelor de dinaintea repetiției s-a potolit, semn ca eram pe punctul de a începe. Dirijorul și-a luat locul la pupitru, ne-a salutat cordial pe toți și ne-a întrebat asa răzleț cam de pe unde suntem. Cum prin selecție mie mi-a venit rândul cam al 4lea…am răspuns cât se poate de frumos, încercând sa îmi păstrez fața de poker exersata îndelung cu băieții în autocar, în timpul partidelor noastre cu mize modice: „Hello sir, i am from Romania”. Următorul a fost selectat tot unul din grupul nostru. Evident ca răspunsul a fost similar. Cred ca i s-a părut cam suspect sa fie 2 din România atât de aproape unul de altul, asa ca a început sa investigheze mai riguros. La întrebarea „câți sunteți din România?”, o mica pădure de arcuse s-au ridicat din același loc al scenei. „Oh non… c’est ne pas possible”… îmi amintesc eu ca ar fi fost reacția lui. Oricum vorbeam franceza mai bine decât Molière, mai ales datorita faptului ca Molière era mort de mult.
Dornic sa sprijine schimbul cultural în cadrul festivalului, ne-a împrăștiat monsieur prin toată orchestra. Probabil credea ca ne face un bine. Noi însă nu gândeam la fel și nu aveam nici un fel de dispoziție de a socializa în așa circumstanțe dramatice. Cum însă unde e lege nu e tocmeala nu am avut ce face. Dacă era un film, am fi avut un marș funebru pe fundal în momentele în care ne-am ridicat abătuți și resemnați de la locurile noastre. Cum însă era trista realitate, nu s-a sinchisit nimeni sa adauge și coloana sonora. În tăcere și cu niște fete lungi, greu de explicat celorlalți, ne-am dus la locurile indicate. În ceea ce ma privea, eram destul de încrezător totuși. Cat de greu putea sa fie? Nu ma așteptam să cant din prima chiar fără greșeală dar o figura frumoasa tot consideram ca pot face. „La urma urmei cam asta am făcut toată viața, citire la prima vedere”, ma încurajam eu.
Dintr-un punct de vedere nimerisem bine. Colega mea de pupitru ( aterizasem la vioara 1, unde e crima și pedeapsă) era una din superbitatile descrise anterior de prietenul meu, în parcare… Iar cea de la pupitrul din stânga nu arata nici ea cu nimic mai prejos. Pret de câteva secunde am uitat pericolul în care ma aflam și trezind poliglotul din mine m-am prezentat asa cum se cuvine, aruncând un compliment strategic atât în stânga cât și în dreapta, ca să nu supărăm pe nimeni.
Asa văzusem eu sa se procedează în telenovele. Cum începutul repetiției se tot amâna din diverse motive tehnice, am continuat sa socializez cu cele 2 domnișoare în ceea ce deja era o conversație interesanta și promițătoare după părerea mea. Pe a lor nu o știam. Așa de prins eram cu schimbul cultural încât nici măcar nu mi-am mai amintit sa deschid mapa de partituri de pe pupitru sa vad și eu qu’est-ce que nous avons préparé pour aujourd’hui.
Gestul scurt al dirijorului prin care a ridicat brațele mi-a întrerupt mica tentativa de a mă da cu binișorul pe lângă colegele mele. De acum, era de muncit, se terminase distracția. Am deschis precipitat mapa în dreptul primei piese. Perspectiva mi s-a întunecat brusc și pentru o secunda mi-a venit sa trag pupitrul de la locul lui, crezând ca s-a așezat o umbra pe foile noastre. Partitura era neagră, cum zicem noi muzicienii. Adică plina cu de toate, multe și mărunte… Eu așa ceva nu văzusem nici la piesele mele solistice pe care le făceam la școală, darămite la orchestra. Nu numai ca erau valori de note ce trebuiau cantate foarte rapid, dar mai erau și scrise într-un registru atât de sus, încât dacă mai avansam mult cu mana pe gatul viorii cred ca m-aș fi întâlnit cu arcușul.
Cum sa va explic mai bine, ca să înțelegeți? Ați văzut celebra clădire Empire State Building? Dacă nu, dați o căutare pe Google. Prima nota cu care începea piesa la vioara 1, era deasupra unui șir interminabil de liniuțe suplimentare ce formau corpul clădirii iar bulinuța era așezată fix în vârful antenei radio a acesteia. A trebuit sa o iau băbește, numărând liniuțele, ca să îmi dau seama ce nota e.
Era o piesa infernal de dificila ceva ce mie mi se părea ridicata de-a dreptul din iad ca să ne chinuie. Urma sa aflu ulterior ca era Simfonia a 5a a lui Shostakovich, partea a 4a. Denumirea acestei lucrări mi s-a imprimat în suflet cu atâta putere încât și astăzi om mare fiind, când o aud pe undeva mi se face parul maciuca. „nu cred ca au pretenția sa cântam așa ceva, nu se poate, trebuie sa fie o gluma”. În naivitatea mea, ma gândeam ca nu are cum sa cânte nimeni grozăvia aia…. Cel mult o sa încercăm un pic, o sa se vadă ca e imposibil și o sa trecem la chestii mai omenești. Habar nu aveam eu ca toți ceilalți au fost anunțați cu luni de zile înainte despre repertoriu, numai la noi la români cred ca informația a dispărut misterios în gropile noastre de pe șosele, acelea cu panoul inscripționat cu „aici sunt banii dumneavoastră”. Cred ca și repertoriul nostru tot acolo era. Așadar nu numai ca erau buni, ai naibii de buni…dar le mai și studiasera înainte.
Orice gând de ieșit la cafea cu miss Rusia sau miss Letonia de lângă mine pierise cu desăvârșire. Mă uitam cu groaza la partitura aia neștiind de unde sa o încep și cum sa o continui. Gestul introductiv al dirijorului a anunțat începutul piesei. Intrarea instrumentelor de alama împreună cu percuția a fost atât de precisa și într-un caracter atât de triumfal încât m-am gândit „gata, plecam la război”. Nici nu am apucat sa număr masurile de pauza pe care le aveam ca deja a venit rândul nostru sa începem sa cântam.
Am ratat complet startul, rămânând blocat de ceea ce se întâmpla în jur. Spre stupefacția mea, toată lumea cânta ca posedata de diavol, într-o frenezie de nedescris. Simțeam cum tot sângele mi se strânge în obraji de rușine. Pe o raza de 10 metri (pana la primul compatriot) eram singurul care nu cânta nimic. Noroc ca după câteva minute dirijorul a oprit orchestra pentru câteva lămuriri suplimentare. Revenindu-mi din șoc, m-am prefăcut ca îmi mai strâng un pic arcușul și am mai verificat acordajul ca un patinator căzut în fund care își leagă din nou șireturile dând astfel vina pe ele.
Cum nu era timp de studiu, nici de notat chestii ajutătoare, pentru a nu sta ca idiotul cu vioara în poala și astfel sa atrag atenția asupra mea, nu aveam altceva de făcut decât sa mimez. Așa ca la reluarea piesei am început sa trag și eu cu arcușul pe deasupra corzilor într-un ritm cât mai apropiat cu cel al colegilor din orchestra, iar cu mana stânga eram când pe sus, când pe jos pe gatul viorii, în funcție de înălțimea „clădirilor” din partitura. Am devenit totodată extrem de religios, rugându-mă în gând ca toți ceilalți sa fie complet absorbiți de ce au ei de făcut și sa nu mă mai remarce și pe mine.
În febra momentului simțeam totuși cum cele 2 miss de lângă mine își aruncau priviri pe deasupra mea, priviri ce nu puteau însemna decât ceva de genul „tu îl auzi fată pe ăsta? Ca eu nu…”
Se zice ca este mai greu sa cânți în nuanță mica decât în forte. Credeți-mă ca niciodată nu a existat în istoria muzicii o nuanța atât de mica precum cea în care cântam eu atunci. Dacă tot nu nimeream nimic din ce era scris acolo măcar ma pot lauda ca am dus cântatul încet pe noi culmi, nebănuite nici chiar de mine.
După vreo jumătate de ora de prefăcătorie transpirasem mai mult decât colegii care au cântat pe bune.
În sfârșit, peste încă ceva vreme, care mie mi s-a părut o eternitate, am terminat de repetat pe ziua respectiva monstruozitatea aia de piesa. Cu orgoliul sifonat zdravăn, mă apuc sa mă uit pe piesa următoare, sa vedem ce nenorociri mă mai așteaptă. Însă… surpriza…nu arata deloc așa amenințător… Optimi și pătrimi, pozițiile 1-3….Deodată se făcu răsărit peste sufletul meu. „Așa da! Așa mai veniți de acasă….”..am zis eu în gând ușurat. Am fixat cu privirea prima nota, apoi cu maxima precizie am așezat degetul 3, pe coarda Sol în poziția a 3a…Cu privirea țintă la mana dirijorului și arcușul așezat pe coarda, mă pregăteam sa cant cea mai calitativa nota MI de când se inventase vioara și pana azi.
Era timpul sa îmi spăl rușinea și sa recuperam capitalul de imagine pierdut.

VA URMA….