Mai 1944.
Încheierea discuţiilor de la Cairo: ,,Având în vedere situaţia creată de ultimele telegrame ale domnului Maniu, delegaţii celor trei puteri consideră necesar să declare delegaţilor români că prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi că negocierile sunt considerate încheiate”.
Anthony Eden: ,,Guvernul sovietic trebuie să ia conducerea, în eforturile noastre comune, pentru a scoate România din război şi le vom da tot sprijinul ce ne stă în putere”.
Winston Churchill: ,,O asemenea reglementare ar constitui o dezvoltare firească a situaţiei militare existente deoarece România cade în sfera armatelor ruseşti, iar Grecia în cea a Comandamentului Aliat de sub comanda generalului Wilson din Mediterana”.
Cordel Hull: ,,Am răspuns că voi studia cu seriozitate această chestiune”.
Chiar dacă decidenţii de la Bucureşti nu au acceptat imediat condiţiile puse de Aliaţi prin ultimatului din 24 aprilie 1944, dat fiind avantajele pe care aceştia le-ar fi avut prin ieşirea României din Axă, reprezentanţii acestora de la Cairo au aşteptat încă hotărârea românilor, care la 25 mai 1944 au trimis un al doilea emisar (pe Constantin Vişoianu). Deoarece nici acesta nu a adus un răspuns precis, delegaţii celor trei Mari Puteri au decis că ,,prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi că negocierile sunt considerate încheiate”.
După întâlnirea cu Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, Lincoln McVeagh a informat (25 mai 1944) pe Cordell Hull: ,,Potrivit declaraţiilor lor, Antonescu este, fie că vrea sau nu, complet sub control german, iar acum în ţară se află prea multe trupe germane pentru ca o lovitură de stat realizată de Maniu să fie posibilă. Totuşi, Maniu, de comun acord cu partidele democratice, este în continuare hotărât să desprindă România din Axă şi, asigurat de ajutorul generalului Nicolescu şi al «altor câţiva generali», dispunând de unul sau două corpuri de armată şi obţinând consimţământul regelui, el doreşte să facă încercarea prin crearea unei mişcări chiar pe front, deci nu în interiorul ţării. Aceasta va fi greu, întrucât unităţile române sunt cuprinse între formaţiunile de linie germane, dar Maniu crede că dacă Aliaţii vor indica exact ce trebuie să se facă, şi unde şi când, aceasta poate fi realizabilă şi să se dovedească a fi eficace. Emisarii au adăugat că Maniu doreşte, de asemenea, să facă unele observaţii în ceea ce priveşte condiţiile armistiţiului, dar acestea nu au fost ascultate la această reuniune, ambasadorul sovietic spunând, cu încuvinţarea celorlalţi delegaţi, că acum este rândul românilor să acţioneze. El a atras, de asemenea, atenţia emisarilor asupra faptului că incapacitatea de a acţiona în timpul care s-a scurs de la prezentarea condiţiilor a avut drept consecinţă faptul că ajutorul pe care România îl poate da este cu mult mai redus decât era prevăzut. După discuţie, s-a hotărât ca Maniu să fie sfătuit prin Cretzeanu să trimită un emisar pe frontul rus pentru a conveni cu aceştia ca momentul şi locul acţiunii militare să fie fixate de comun acord cu forţele ruse şi ca acest mesaj să fie elaborat de Ştirbei în colaborare cu Novikov, lordul Moyne spunându-i acestuia din urmă că iniţiativa în aceste negocieri este acum în mâinile lui”.
În aceeaşi zi, lordul Moyne a transmis şi el Departamentului pentru probleme sud-est europene al Foreign Office-ului că la Cairo, Barbu Ştirbei şi Constantin Vişoianu au informat pe reprezentanţii aliaţilor că Iuliu Maniu ,,de comun acord cu celelalte partide democratice, este hotărât să schimbe politica actuală a României şi să adopte o politică de reală colaborare cu Aliaţii”, dar că în contextul în care în ţară era prea multe trupe germane au luat în calcul ca lovitura de stat şi întoarcerea armelor să se producă ,,chiar pe front”, regele aprobând o asemenea soluţie. Pentru reuşită se aprecia că aceasta trebuia efectuată ,,după o înţelegere prealabilă cu Aliaţii şi după un plan minuţios stabilit de consilierii lor militari care vor trebui să ţină seama de dificultăţile datorate faptului că trupele româneşti, cu excepţia unor sectoare limitate, sunt intercalate printre trupele germane”.
Între timp, Anthony Eden confirmase (5 mai 1944) ambasadorului britanic la Moscova, Sir Archibald Clark Kerr, faptul că ,,guvernul sovietic trebuie să ia conducerea, în eforturile noastre comune, pentru a scoate România din război şi le vom da tot sprijinul ce ne stă în putere”. Cu acelaşi prilej, ministrul britanic de Externe a precizat şi politica Marii Britanii faţă de Grecia: ,,I-am accentuat (ambasadorului sovietic la Londra, F.T. Gusev – n.n.) încă odată că Grecia era inclusă în zona noastră de operaţii şi ne-am simţit, de aceea, îndreptăţiţi să cerem ajutorul sovietic pentru politica noastră de acolo, după cum noi îl acordăm sovieticilor în România, care era inclusă în zona lor de operaţii militare”.
Pe aceeaşi linie de abordarea (şi de interes), la 30 mai 1944, Edwad Halifax, ambasadorul britanic la Washington, a înmânat lui Cordell Hull un Memoriu prin care guvernul american era întrebat dacă ar obiecta împotriva unei înţelegeri între Marea Britanie şi Uniunea Sovietică prin care problemele româneşti trebuiau să fie de competenţa guvernului sovietic iar cele greceşti de cea a guvernul britanic (,,numai în condiţii de război” şi, în special, în ceea ce privea ,,operaţiunile militare ale forţelor respective ale celor două guverne”).
Secretarul de stat american avea să-şi exprime dezacordul şi să consemneze: ,,Am răspuns că voi studia cu seriozitate această chestiune, dar că la prima vedere abandonarea regulilor şi politicii stabilite, care corespund declaraţiilor noastre fundamentale generale privind politica, principiile şi practica noastră, ar constitui o cale îndoielnică dacă se ţine seama de numeroasele contra-acuzaţii care se ivesc acum şi care se vor ivi precis şi în viitor în legătură cu încălcarea mai întâi de către un guvern si apoi de către altul, a treburilor economice, politice şi militare sau a altor chestiuni ale ţărilor din Balcani şi ale altor ţări din Europea”. Poziţia sa avea să fie confirmată de de F.D. Roosevelt.
La rându-i,Winston Churchill a insistat pe lângă F.D. Roosevelt pentru a accepta o înţelegere între Marea Britanie şi Uniunea Sovietică privind sferele din influenţă în România şi Grecia: ,,O asemenea reglementare ar constitui o dezvoltare firească a situaţiei militare existente deoarece România cade în sfera armatelor ruseşti, iar Grecia în cea a Comandamentului Aliat de sub comanda generalului Wilson din Mediterana… Sper că veţi fi dispus să acordaţi binecuvântarea dumneavoastră acestei propuneri. Desigur nu vrem să împărţim Balcanii în sfere de influenţă şi dacă cădem de acord asupra acestei înţelegeri va trebui să arătăm foarte clar că ea este valabilă numai în condiţii de război şi nu afectează drepturile şi răspunderile pe care va trebui să le exercite fiecare din cele trei mari puteri la reglementarea păcii şi după aceea, cu privire la Europa, în ansamblul ei. Fireşte că această înţelegere nu va implica nicio schimbare în colaborarea actuală dintre dumneavostră şi noi în elaborarea şi punera în aplicare a politicii aliate faţă de aceste ţări. Credm totuşi că înţelegerea propusă ar fi un procedeu folositor pentru a preveni orice divergenţe între noi şi ei (sovietici – n.n.) cu privire la Balcani” .
Pe aceleaşi coordonate de gândire şi de acţiune s-au dsfăşurat şi discuţiile cu emisarii români la Cairo, lordul Moyne informând Foreign Office-ul, la 31 mai 1944: ,,Propun discutarea acestor mesaje (din partea lui Iuliu Maniu – n.n.) cu ambasadorii Statelor Unite şi Uniunii Sovietice în următoarele două zile şi vom adopta următoarea poziţie. Suntem cu toţii de acord că România cade în zona rusă se operaţiuni. Negocierile au atins un punct în care noi am indicat singurele modalităţi prin care Maniu îşi poate aduce contribuia aşteptată de la el, şi anume, trimiterea unui reprezentant militar pentru a stabili un contact cu Armata Roşie aflată pe front în vederea capitulării câtorva sau a tuturor trupelor române de pe front. În timp ce propunerea lui Maniu, prezentată de Vişoianu, părea a fi conformă cu acţiunea în acest sens, acum el a abandonat-o şi a revenit la discuţia despre intervenţia anglo-americană. I-am spus deja că intenţionăm facem în această direcţie, iar redeschiderea acestei discuţii este mai mult o tergiversare. De aceea, delegatului nu-i mai rămâne nimic de făcut la Cairo şi ar fi mai bine ca negocierile să se încheie. Presupunând, totuşi, că guvernul sovietic doreşte să lase tratativele cu Maniu deschise, stabilirea de contacte directe între armata română şi Armata Roşie trebuie să rămână prima condiţie pentru redeschiderea discuţiilor, iar lui Maniu trebuie să i se spună că, atunci când şi dacă va fi pregătit să facă acest pas, el poate lua legătura cu guvernul sovietic prin ministrul romîn la Ankara, pe care ambasadorul Majestăţii Sale la Ankara îl va pune în contact cu colegul său sovietic… Presupunând că această direcţie va fi, în cele din urmă, adoptată, va fi necesar să ne dispensăm de Ştirbey şi Vişoianu”.
Astfel, la 1 iunie 1944, în faţa refuzului decidenţilor români de a spune dacă acceptă sau nu capitularea necondiţionată, Lincoln Mc Veagh, lordul Moyne şi N.V. Novikov au înmânat lui Barbu Ştirbey şi lui Constantin Vişoianu, ,,o ultimă declaraţie”: ,,Având în vedere situaţia creată de ultimele telegrame ale domnului Maniu, delegaţii celor trei puteri consideră necesar să declare delegaţilor români că prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi că negocierile sunt considerate încheiate. Dacă domnul Maniu doreşe să profite de condiţiile de armistiţiu oferite de cele trei puteri, el trebuie să urmeze sfatul ce i s-a dat deja, trimiţând un ofiţer pentru a lua legătura cu Armata Roşie pe front”.
Aşa cum rezultă din mesajul trimis de Lincoln MacVeagh lui Cordell Hull, la 1 iunie, Iuliu Maniu ceruse, prin cei doi emisari ca: 1. Întregul teritoriu ocupat să fie exclusiv sub administraţie românească. 2. Regiunile din România aflate în afara zonei de operaţiuni, cum ar fi Bucureştiul, să nu fie ocupate de forţele aliate; 3. Fondurile Băncii Naţionale a României capturate de germani să fie returnate noului guvern. 4. Fondurile guvernului român blocate în Marea Britanie şi Statele Unite să fie eliberate. 5. Întreaga Transilvanie să fie retrocedată României”.
Informând Moscova despre aceste cereri, N.V. Novikov a primit următorul răspuns: ,,Guvernul sovietic refuză să intre în orice fel de convorbiri privind aceste probleme atâta timp cât Maniu nu a declară categoric dacă acceptă condiţiile de armistiţiu”.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu