În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

6800 – 23 septembrie 1916

Niciun om nu se vedea pe tot întinsul și ziua era caldă și frumoasă. Albă, curată, scăldată în lumină, apărea în depărtare Constanța, iar în spatele nostru satul Topraisar, care poate mâine va rămânea legendar. Nu se vede țipenie de om. Dacă din întâmplare ai fi trecut pe aici, te-ai fi mirat văzând atâta liniște, însă dacă te uitai cu mai multă atențiune, ai fi văzut că sunt tranșee nenumărate în care se adăpostește o oaste întreagă, o lume hotărâtă. Așa că, locul pe unde păsești era un măreț câmp de luptă. O lovitură de tun șuierând pe deasupra capetelor noastre și cu zgomot se sparse la inamic. Soarele, care întreaga dimineață bătuse în ochii artileriștilor noștri și nu-i lăsase ca să tragă, trecuse acum de partea noastră și dădea ajutor puternic observatorilor, căci cu ajutorul lui citeau ca la lumina unui măreț reflector toate ascunzișurile de cârtiță ale inamicului, care acum orbit, tace. De câteva momente telefonul este foarte vorbăreț. Avem legătura cea mai desăvârșită pe care am putut-o dobândi, este așa de bună încât artileria, lipsită de firul necesar se servește de al nostru.

-Bz!…..Bzzzzz!

-Vezi camarade, că a început să plângă copilul! Vezi de el, atrase atențiunea unuia dintre telefoniști, șeful lor.

-Alooo!……Da,alooo! Artileria? Da! Peste cinci minute!

Și unul din receptoare fu întins în tranșeea noastră, luîndu-l cel dintâi ostaș al Regimentului Petru Rareș nr. 39 – Domnule colonel Mihail Vlădescu, omul cel mai hotărât, înzestrat de la natură cu calitatea cea mai mare cerută în fiorii luptei: sângele rece.

Se luase de dimineață hotărârea ca la ora 3 după amiază, ai noștri să pună mâna pe cuibul de mitraliere dușmane de pe movila Caraine, cea care ne pricinuia pierderi prin focul ei.

-Începe!, strigă artileriei, domnul colonel.

-Bum!

Era ora trei și prima lovitură plecase. Pe linie se auzi: „Prea lungă”, și efectul a fost comunicat personal de către domnul colonel artileriei.

-Bun!…..Bine!…….Bineeeee!………strigă din toată puterea domnul colonel și adaugă: „o salvă!”.

Toată suflarea este atentă. O clipă doar a trecut și salva explodează la inamic și pe deal se văd mogâldețe. Dușmanul a fugit, iar noi cu toții, cât puteam râdeam: „Încă una!”. La întâia salvă, părăsind mitralierele, dușmanul încearcă să fugă, la a doua însă, îl oprește și-l amestecă cu pământul. Movila Caraine de acum este a noastră! Lupta durase cinci minute numai, lovitura fusese dată cu putere și fulgerător. O secție din Regimentul 39 Infanterie a și pus stăpânire pe movilă, care avea o importanță capitală căci avea comandament și de acolo acum ai noștri citesc departe în tabăra dușmană. Fața domnului colonel se schimbă și cele două frânturi din azurul zilei, ochii i se aprinseră cu lumina aceea supra omenească și cu inima palpitândă de bucurie, transmisese succesul Diviziei noastre.

-Să trăiți, domnule colonel! și aceeași urare se repetă încă de două ori. Atrași de loviturile de tun, veniseră de la Divizie în tranșeea noastră doi ofițeri, doi agenți de legătură ca să se intereseze și să vadă ce este, și tot cu ei venise și un sergent cu corespondență oficială. Cu voce tare și cu bucurie, le povesti domnul colonel câștigul nostru și ultimele cuvinte din povestirea luptei le acoperirăm cu toții cu râsete puternice și nesfârșite. Eu, deschisei corespondența, fiind aghiotant al Regimentul 39 Infanterie Petru Rareș, și începui să citesc astfel: „Se vor îngropa (morții noștri) la doi metri adâncime, se vor face gropi mari care se vor dezinfecta cu var, apoi cu creolină, se vor pune dacă morții nu sunt mulți, în cosciuge individuale și se va turna…”. Râsul tuturor mă opri din citit și observai tăcut că ordinul era dat de la birou, departe de noi, departe de câmp și de realitatea luptelor grele de retragere pe care le duceam cu un inamic mult superior nouă și ca număr și mai cu seamă ca armament.

Faptul că noi, cu toată superioritatea lor covârșitoare, îl oprisem, era dovada cea mai bună de hotărârea alor noștri. În aceasta constă singura și marea noastră superioritate. Ți numai  „se va turna deasupra pământ, făcându-se movila de 2 m pe deasupra, căruia se va turna var și…”. Ridicai ochii și citii pe fața domnului colonel un zâmbet trist, compătimitor, după care plecai repede capul și continuai: „…pune o cruce de lemn, pe care se va scrie numele, prenumele, data și locul…”. O lovitură de tun trimisă de inamic, trecu peste capetele noastre și se îngropă în vale.

-Caută artileria! Auzisem reflecțiunea unuia în tranșeea de alăturea a telefoniștilor. Eu citeam: „…unde el a căzut”. O a doua lovitură a urmat celei dintâi. Se deosebea de prima, prin aceea că era mult mai scurtă. Se sparse cam la 40 de metri în fața tranșeei noastre. Inamicul, se vede că observase mereu în acest loc mișcare (diferiți agenți de legătură care veneau și plecau și erau unii dintre ei care uitaseră de luptă și luau arma pentru onor) și bănuise că este un commandant acolo. Loviturile pe noi ne cătau, era sigur aceasta, toți o știam.

Sergentul se îngălbeni și nu ca să se ducă în altă tranșee, dar cuvintele domnului colonel: „Aici stăm cu toții!”, îl opriseră pe loc. Clipele au fost lungi și mai grele decât moartea însăși, deși ele au durat numai câteva secunde. Așa fusese precum noi bănuisem, inamicul în noi tranșee, dar noi n-am auzit nimic. Cu toții am fost acoperiți de pământ și învăluiți de întuneric. Fiecare nu știa de nimic, de camaradul lui și nici de el. M-am abătut și am întrebuințat toată puterea și abia am reușit ca să văd pentru a doua oară lumina. Picioarele îmi erau prinse. M-am smucit, am dat cu mâinile pământul la o parte îngropat. Mă uit lângă mine și văd făcând aceleași mișcări pe domnul colonel. Piciorul celălalt îmi iese și el de sub pământ, pun mâinile pe parapet și în același timp cu domnul colonel, scăpăm din tranșeea dărâmată. Afară, roată în jurul nostru vin telefoniștii, dar fără unul dintre ei rănit și fără telefoane, căci fuseseră distruse. Domnul colonel izbucni în râs și din toată puterea strigă: „Bineee! Încă o salvă!”. Toți râdeam și râsul nostru era triumfător! Dușmanul și ai noștri care observaseră loviturile ne socoteau pierduți. Hârtiile noastre, ordinul acela îmi rămăseseră acolo. Cum inamicul tăcu, mă dusei acolo și-mi adunai hârtiile toate cu mare anevoință, unde am găsit și un focos îngropat. Era focosul inamic pe care ni-l trimisese ca să ne distrugă. L-am luat și fiind cald încă, l-am întins domnului colonel care surâzând citea pe el: 6800. Bine trăsese inamicul, dar noi n-am fugit, ci am așteptat lovitura la locul nostru; aceeași hotărâre ne animă nu numai pe noi, care eram lângă domnul colonel Vlădescu, ci și pe toată trupa pe care o conducea domnia sa în fața Topraisarului. Seara, domnul comandant al Diviziei noastre a venit și a felicitat pe domnul colonel că a scăpat neatins, văzu focosul 6800 și tranșeea dărâmată, iar eu repetai cuvintele: „Românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă”.

Sublocotenent Alexandru Radacovici

Sursa:

-Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare, fond Secția a II-a Informații

Prof.dr. Cornel Mărculescu