Îți scriu, măicuța mea, de-aici, din depărtare,
Să-ți spun, să știi și tu, că inima mă doare…

Căci am plecat demult, și-aproape am uitat,
Cum mai arată satul. Așa-i că s-a schimbat?

Mi-aduc aminte, mamă, și-mi vine-acum în gând,
O doină ce-o cântam, pe uliță mergând:

Doină, doină, cântec lin,
Eu cu tine mă alin.
Cu cântecu cucului,
Și cu umbra bradului.

Cu apa izvorului,
Dau potolu dorului.
Doină, doină, pui de cuc,
Eu din sat, n-o să mă duc…

Și am plecat, vezi bine, ca pasărea străină,
Dar mă gândesc, la tine, măicuța mea cea bună.

Și-ți văd chipul duios, și ochii tăi blajini,
Și-aud vorba ta, caldă, cum n-auzi la străini.

Și cucul îl aud, în gândul meu, măicuță,
Cum cânta el, de jale, în nucul din portiță:

Cântecu străinului,
Cânta puiu cucului,
Cânta cucu și ofta,
Și soarta și-o blestema,

Că așa a fost ursit,
Să trăiască oropsit,
Să crească în cuib străin,
Tot în oftat și suspin…

Și dacă-ai ști, măicuță, acum oftez și eu,
Și seara, la culcare, plâng după satul meu.

De frați și de surori mă arde, mamă , dorul,
Și știu ce mult ai vrea, ca să-ți mai vezi odorul.

Mi-e dor, mamă, să știi, mi-e dor de toți vecinii,
Și-aș vrea să mai aud, noaptea, cum latră câinii.

Să văd lanul de grâu, cum îl unduie vântul,
Să pun calul la plug și să mai ar pământul.

Mi-e dor, măicuța mea, de zarzării în floare,
De colbul de pe drum și turma de mioare.

Să văd cum zburdă mieii, pe pajiștea mănoasă,
Mi-e dor, și tare-aș vrea, să vin la tine-acasă.

Și poate, într-o zi, va fi cum este vrerea,
Dar până-atunci, cu doina, am să-mi alin durerea:

Doină, doină, cântec lin,
Eu cu tine mă alin…

Flori Bungete