Afară frigul pișcă deja mai ascuțit decât până acum, străzile freamătă de lumea grăbită și înfrigurată, care, într-un du-te-vino de furnicar, aleargă spre îndeplinirea corvezilor zilnice, cu gândul la vacanță. Zgomot de autobuze, de glasuri vorbind la telefoane, de muzică diversă ce se aude din mașinile care trec în ambele sensuri pe strada mea intens circulată, luminile strălucitoare atârnânde pe stâlpi, peisaj urban la mijlocul lui decembrie în cetatea străjuită de Turnul Chindiei.
Se apropie cu pași repezi Crăciunul, parcă nu mai avem răbdare, ne facem iar planuri care, multe dintre ele, sunt menite să ni-i bucure pe cei din inimi, suntem nerăbdători să ne trăim clipele de sărbătoare lângă bradul împodobit, aproape identic celor imortalizate în ilustratele comerciale, cum am văzut că face întreaga lume civilizată. Momente la care-am visat, unii dintre noi, în anii de grele privațiuni ai „epocii de aur” când portocalele erau adevărate trufandale, iar bananele verzi se „coceau” învelite în ziar…
Avem nevoie de sărbători ca de un altfel de aer, pentru că ele ne aduc aminte că suntem făcuți și pentru altceva decât ceea ce trăim în fiecare zi: viața cu program și obligații, reguli neplăcute de urmat, facturi mereu mai mari și rate la bănci de plătit, șefi acizi de suportat, singurătăți și frustrări de îndurat ș.a.m.d….
Sărbătorile ne aduc aminte că suntem făcuți pentru bucurie, pentru dăruit ceea ce uităm să dăruim peste an: cuvinte calde ca și cozonacul proaspăt ieșit din cuptor, aroma bunei dispoziții la masa plină cu bucate, larghețea unui zâmbet celor ce ne sunt aproape, îmbrățișări celor ce ne sunt înscriși cu drag în suflete, daruri celor care au mai puțin decât noi, mulțumiri celor care ne-au făcut bine, iertare celor ce ne-au greșit, o rugăciune și lumină celor plecați mai devreme decât ne-am fi dorit în câte-o stea…
Sunt multe binecuvântări de numărat. S-o facem ne îndeamnă, mai nou, toate școlile și cursurile acestea de așa-zisă dezvoltare personală, care încearcă să ne ajute să descoperim un alt modus vivendi și o altă percepție a realității, dar constatăm că nu mereu suntem în stare s-o facem, să ne „numărăm” binecuvântările și să mulțumim pentru ele.
Dacă stăm o clipă să reflectăm, câți dintre noi ne bucurăm sincer, dimineața, când sună alarma telefonului mobil sau, în cazul celor care încă mai dețin astfel de obiect desuet, a ceasului deșteptător, că ne putem da jos din pat? Că ne putem folosi picioarele să mergem, să facem cei câțiva pași mașinali spre baie, în oglinda căreia ne privim nemulțumiți că am început încă o zi, că ne așteaptă nu știu ce sarcini de serviciu și nu știu câte ore de petrecut într-un birou sau în fața unui computer sau cine știe ce alte lucruri avem de făcut? Numai cel țintuit într-un scaun cu rotile, numai cel ce nu are picioare să poată merge va fi în stare să prețuiască, la adevărata ei valoare, binecuvântarea de a simți sub tălpi podeaua și a avea capacitatea de a face, în poziție rectilinie, pașii necesari care ne poartă prin viața noastră cea de toate zilele.
Și, urmând aceeași retorică, câți dintre noi, cei care mergem zilnic spre casă, de la câte-un loc de muncă pe care-l detestăm uneori sincer, din tot felul de subiective ori obiective motive, suntem în stare, cu aceeași sinceritate, să fim recunoscători că-l avem, în ciuda tuturor imperfecțiunilor pe care le are și insatisfacțiilor pe care ni le provoacă? Numai gura fără glas a celui ce n-are unde se duce și nici de unde veni ar putea răspunde mai bine decât logica noastră îngustă și egoistă mult prea des.
De câtva timp drumurile mele mă duc prin preajma unei cerșetoare mute, așezate strategic la un colț de stradă, cu fața spre catedrală, în văzul și la mila trecătorilor grăbiți. Este, de ani, parcă neschimbată, cu trăsături imobile aproape, îndurând cu răbdare frigul nemilos al iernii sau arșița unei zile de cuptor pentru cele câteva monede sau bancnote de câțiva lei pe care i le strecoară câte-un trecător mai puțin indiferent decât majoritatea. Prezența-i tăcută, cu picioarele întinse cuminte pe pledul pe care este așezată, mulțumind doar din ochi celor care-i lasă monedele în mâna slăbuță, pare că face parte din decor. Sensibilitățile noastre tocite de repetabilitatea imaginii femeii slăbuțe, cu basma cenușie, parcă nu mai reacționează și nu știu câți dintre cei ce se perindă prin fața ei s-au întrebat măcar o singură dată cum ar fi să fie în locul ei?…
De câte ori trec și fac și eu, cu conștiința vinovată, același gest ca și alții, dându-i câțiva bănuți, câte câte-un covrig cald ori vreo sticlă cu apă, vara, nu mă pot împiedica să nu mă încerce un fel de rușine, cumva, că am privilegiul de a mă perinda prin fața ochilor ei resemnați. Și, la fel, nu mă pot opri să nu mă gândesc cum s-o fi văzând lumea de jos?
Oare părem mai înalți doar pentru că suntem priviți de cei doi ochi tăcuți de la picioarele noastre ori ei nu ne văd decât la fel de bicisnici cum suntem? Vânturându-ne indiferenți grijile ori insignifiantele preocupări, nimicnicia, dorurile, tristețile, nemulțumirile ori bucuriile, grăbiți și importanți doar pentru că am avut mai mult noroc, câți dintre noi ne-am folosit o minimă brumă de smerenie de a privi lumea de la nivelul trotuarului? Și, de-am face-o, oare-am vedea că sărbătorile sunt și altceva decât strălucirea bunăstării și a petrecerii?
Poate un prilej de a ne reaminti cine am fost meniți să fim: mai mult spirit decât materie, mai multă bucurie decât tristețe, mai mult lumină decât întuneric. De a ne reaminti unul dintre lucrurile esențiale: că diferența sublimă dintre noi și alte forme de viață este suflarea imaterială și propensiunea spre cer. Care nu este și nu poate fi gol.
Dincolo de goana permanentă și reflexă de a avea mai mult decât alții, acei alții socotiți mereu mai fericiți decât noi, cu vieți perfecte și îndestulate, cum am fost obișnuiți să vedem prin reclame colorate sau în filmele de Crăciun de pe nu știu ce canal de televiziune, sărbătorile sunt un prilej de a ne reaminti empatia, simplitatea gestului făcut din inimă, valoarea incomensurabilă a unei îmbrățișări, gândul la cel ce e singur și redescoperirea umanității calde din fiecare dintre noi.
Și, nu în ultimul rând, un prilej de a mulțumi pentru tot ceea ce avem, pentru pașii aceia făcuți dimineața, când ne dăm jos din pat, pentru binecuvântarea de a avea cui spune „mamă!”, pentru perna pe care ne odihnim capul în fiecare seară, pentru brațele care ne iubesc, ne primesc și ne dau sentimentul că nu suntem singuri… Și, îndrăznesc s-o spun, chiar și pentru ceea ce nu avem.
De ne-am privi pe noi înșine de pe marginea trotuarului, cu sinceritate, oare ne-am mai vedea la fel?

Prof. Camelia Lepădat