S-a născut la 8 septembrie 1893, în satul Cornești, plasa Bilciurești, județul Dâmbovița, înscriindu-se în galeria ofițerilor dâmbovițeni care au participat la cele două războaie mondiale și care prin devotament a urcat pe treptele ierarhiei militare gradual, de la caporal până la gradul de general de corp de armată. A urmat cursurile școlii elementare în localitatea Cornești, iar pe cele liceale în orașul Ploiești. Cariera militară a debutat la 9 septembrie 1912, când susține examen de admitere la Școala Militară de Artilerie și Geniu din București, la absolvirea căreia este avansat la 1 iulie 1914 la gradul de sublocotenent și primește funcția de comandant de pluton la Regimentul 9 Obuziere. În timpul primului război mondial, Constantin Gh. Popescu s-a remarcat prin precizia tragerilor în timpul luptelor de la porțile Moldovei, executate cu abilitate de pe dealul Pițigoiul și pe valea Giurcăi, iar la 1 noiembrie 1916 este avansat la gradul de locotenent. Acțiunile sale sunt încununate de succes la 6 august 1917, când la comanda bateriei sale dispusă lângă Mărășești, a rămas pe poziții și reușind să-și execute misiunea de luptă, drept pentru care a fost avansat la gradul de căpitan la 1 septembrie 1917 și decorat cu Ordinele „Coroana României” și „Steaua României” cu spade în grad de cavaler, dar și cu Ordinul rusesc „Sfânta Ana”, clasa a III-a.

În luna martie 1918, căpitanul Constantin Gh. Popescu a adoptat o atitudine fermă în vreme  de război, exprimându-și în scris nemulțumirea față de semnarea armistițiului cu Puterile Centrale și solicitând aprobarea Ministerului de Război de a continua lupta pe frontul francez. Nerăbdător și fără a mai aștepta aprobarea ministerului, ofițerul dâmbovițean a plecat în Franța, fiind încadrat imediat în Regimentul 101 Artilerie Grea, alături de care va participa până la sfârșitul războiului. În semn de recunoștință pentru meritele și atitudinea sa, precum  și a participării în această parte a războiului, căpitanul Constantin Gh. Popescu a fost decorat cu ordinul „Crucea de război” franceză și „Crucea de război” italiană.

La 29 iunie 1919 se reîntoarce în țară, fiind reintegrat în rândul cadrelor active ale armatei române, după ce i-a fost clasat dosarul pentru care fusese acuzat de dezertare. Își completează studiile militare prin urmarea cursurilor Școlii Superioare de Război (1920-1922), la absolvirea căreia a fost încadrat în Statul Major al Corpului 5 Armată. La 1 iulie 1924 este mutat la Regimentul 38 Obuziere Timișoara, unde a fost avansat la gradul de maior la 10 mai 1925 și, în același timp, a fost promovat profesor de tactica artileriei la Școala Militară de Ofițeri de Artilerie din Timișoara (1925-1932). Cariera sa militară cunoaște un ascendent la 1 iulie 1932 când este numit în funcția de subșef de Stat Major la Inspectoratul General al Jandarmeriei, iar în 1934 este avansat la gradul de locotenent-colonel și mutat la Regimentul 1 Apărare Contra Aeronavelor. Tot acum, în 1934, a ocupat succesiv diferite funcții, fiind numit șeful serviciului Controlul fabricației la Arsenalul Armatei, comandant al Divizionului 2 din Regimentul 29 Artilerie și șef al biroului instrucție al aceluiași regiment.

La 1 noiembrie 1937, Constantin Gh. Popescu primește comanda Regimentului 32 Artilerie din Satu Mare și este avansat la 27 februarie 1939  la gradul de colonel. Între anii 1937-1940, a fost redactor al revistei literare, social-culturale „Afirmarea”, ce apărea la Satu Mare. Odată cu reorganizarea armatei, la 16 decembrie 1940 este numit comandantul Regimentului 24 artilerie cu garnizoana în orașul Roman, calitate în care participă în mod activ la eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, precum și la încrâncenatele lupte de la Odessa, fapte pentru care a fost distins cu Ordinul „Coroana României”, clasa a III-a cu spade și panglică de „Virtute Militară”.

La 15 martie 1942 colonelul Constantin Gh. Popescu este numit în funcția de comandant al artileriei Diviziei 1 Gardă din București, iar la 1 septembrie 1942 primește funcția de locțiitor în cadrul Comandamentului operativ al Diviziei 1 Gardă de la Constanța. În primăvara anului 1944, este mutat la comanda artileriei Corpului 5 Armată pe Frontul de Est, iar la 23 martie 1944 este avansat la gradul de general de brigadă. Cariera sa militară cunoaște din nou o altă dimensiune după data de 23 august 1944, datorită convingerilor sale politice. În prima etapă, este numit în funcția de comandant al Comenduirii Pieței București, funcție echivalentă astăzi cu cea de comandant al comenduirii garnizoanei  București. În februarie 1945, generalul Constantin Gh. Popescu alături de alți generali și ofițeri superiori au luat hotărârea de a redacta și publica un protest virulent împotriva generalului Nicolae Rădescu, aflat la conducerea guvernului din România în perioada 6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945.

După căderea guvernului Rădescu și instalarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de către dr. Petru Groza, generalul Constantin Gh. Popescu a fost numit în funcția de director general al Poliției, devenind astfel subordonat ministrului de interne Teohari Georgescu. La 23 august 1946 este avansat la gradul de general de divizie, iar în noiembrie 1946 este numit în funcția de Secretar General pentru trupele Ministerului de Interne. După trei ani petrecuți în cadrul Ministerului de Interne, dâmbovițeanul Constantin Gh. Popescu este rechemat în cadrul Ministerului Apărării Naționale și numit în funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (30.01.1948 – 18.03.1950).  La 18 martie 1950, este trecut în rezervă, iar până la 18 ianuarie 1952 a ocupat funcția de ministru-adjunct la Ministerul Construcțiilor, timp în care a îndeplinit și demnitatea de deputat de Argeș în Marea Adunarea Națională (1948-1952), fiind membru marcant al Frontului Plugarilor și reprezentând Frontul Democrației Populare.

Surse:

–Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni. Lit. P, Dosar Personal general Constantin Ghe. Popescu;

-Alesandru  Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1999;

-Teofil Oroianu, Ghe. Nicolescu, Vasile Dobrinescu, Alexandru Oșca, A. Nicolescu, Șefii Statului Major General Român (1859-2000), Fundația General Ștefan Gușă, Editura Europa Nova, București, 2001;

Alexandru Manafu-Târgoviște, Constantin Ucrain, Dâmbovițeni la datorie, Editura Nelmaco, București, 2003;

-Ioan N. Radu, Ilinca I. Radu, Ileana I. Răileanu, George I. Radu, Oameni de ieri și de azi din spațiul tâtgovișteano-dâmbovițean, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2015.

Prof.dr. Cornel Mărculescu