A fost o dată ca-n povești… că unde-n altă parte,

Mai întâlnești la orice pas: prinți, prințese și palate?

Așadar, demult de tot, când făcea plopșoru mere,

Și răchita cea golașă se-mbrăca de micșunele,

La o curte-mpărătească, așa până-n asfințit,

Un băiețel și-o fetiță, la poartă au poposit.
Au bătut lung cu toiagul, să deschidă cineva,
Căci erau lihniți de foame și afară se-nsera.
Le deschise-ntr-un târziu, nu bătuseră-n zadar,
Cel ce la palat avea, funcția de… bucătar!
– Spuneți repede ce vreți, le zise el cam răstit,
Sau mă lăsați să ghicesc? Cred că voi v-ați rătăcit!
– Drept să spun, zise băiatul, cu privirea în pământ,
Ne e foame tare rău, că n-am mai mâncat demult.
De trei zile rătăcim, nedormiți și nemâncați,
Lăsați-ne să intrăm, vă rugăm! Nu ne-alungați!
Suntem mici, dar muncitori, pentru hrana ce-o primim,
Vă promitem: zi de zi, atât cât putem, muncim!
Orice facem, fără șagă, pentru-o strachină de ciorbă,
Și dormim, dacă e cazul, pe cămin, chiar lângă sobă.
Privind omul lung la ei, inima i s-a-nmuiat,
Și-i pofti să intre-ndată, pe poarta de la palat.
Îi luă apoi de mână și cu ei se îndreptă,
Spre bucătăria mare și la masă-i așeză.
– Doamne, ce de bunătăți, gândiră bieții copii,
Nu credeam că vom mânca așa ceva într-o zi!
Și-apoi capul jos să-l pună, într-un pat fură-așezați,
Cu saltea groasă și moale, parcă-ar fi fost împărați!
– Multe am a vă descoase, le zise blând bucătarul,
Dar vă las să vă-odihniți, mâine-mi povestiți amarul.
Și pe loc ei adormiră, iar peste noapte-au visat,
Că viața lor chinuită, în bine s-a preschimbat.
Se făcea că ei sunt… prinți, chiar de viță-mpărătească,
Iar palatu-acela mare…căsuța lor părintească.
Aveau straie aurite și cizmulițe de piele,
Nu hainele zdrențuite și ghete cu… găurele.
Iar pe cap aveau coroane, de aur, cu nestemate,
Și pe umeri pelerine, numa-n mătase lucrate.
Dar trecu noaptea în zbor, și soarele-a răsărit,
Iar sărmanii copilași, din visul lor s-au trezit!
Lângă pat îi aștepta bunul nostru bucătar
Și-i rugă să îl urmeze în bucătărie iar.
Le servi micul dejun, tot la fel de minunat,
Și-i conduse-apoi să-l vadă, pe măritul împărat.
– Să nu vă temeți copii, împăratul vrea să știe,
Dacă vreți să rămâneți. i-ați face o bucurie!
Doi copii la fel ca voi, a avut și el cândva,
Dar au fost răpiți din fașă, de o vrăjitoare rea.
De inimă grea și ciudă, împărăteasa-a murit,
Însă bietul împărat a sperat necontenit,
Că-ntr-o zi, printr-o minune, la palat vor reveni.
Nu se știe niciodată: poate azi, este-acea zi!
Așadar, veniți cu mine, să spuneți povestea voastră,
Și ce vă cere-mpăratul, voi să săvârșiți îndată!
Intrară sfioși copiii chiar în sala tronului,
Și se așezară drepți, în fața-mpăratului.
– Dragii mei, bine-ați venit! Domnul fie lăudat,
Că v-a călăuzit pașii până la al meu palat!

Am avut un vis azi noapte, că ruga mi s-a-mplinit,
Și copiii mei răpiți, acasă au revenit.
Tot ce trebuie să faceți, și vă rog, nu vă sfiiți,
Dați hăinuța la o parte, umărul să-l dezgoliți.
Când auziră copiii, fața li s-a luminat,
Căci pe umăr, amândoi, aveau ceva însemnat.
Cea, ce le fusese mamă, le spunea că-s diferiți,
Și-ntr-o zi, cu siguranță, ei vor fi mai fericiți.
Însă ea se prăpădise, și rămânând singurei,
Au plecat în lumea mare, așa după-ndemnul ei.
Și mergând din sat în sat, au ajuns precum se știe,
Că v-am spus la început, în acea împărăție!
Dintr-o dată-ncrezători, umărul și-au dezvelit,
Și-mpăratul, ce minune, parcă a încremenit!
Nu putea ochii să-și ia de pe semnu-acela care,
Reprezenta o coroană, așezată pe o floare.
Când își mai veni în fire, pe cei doi la piept îi strânse,
Și cu ochii plini de lacrimi, copilașii mei, le spuse.
– Voi sunteți, nu-i îndoială, acel semn îl am și eu,
Vă rog, uitați-vă bine, aici pe umărul meu!
De-ar trăi a voastră mamă, draga mea împărăteasă,
Nici nu-mi pot închipui cât ar fi de bucuroasă.
Dar sunt sigur că de-acolo, ea acum la voi privește,
Și se bucură cu noi… inima mi se topește!
Cât a suferit sărmana, cât a plâns de dorul vostru,
Erați tot ce-avea mai drag! Erați viața ei și rostuʼ.
Dar de azi, se liniștește, odihna o să-și găsească,
Voi copiii mei iubiți, sunteți mana ei cerească!
Iar de astăzi înaine, prinți veți fi, cum se cuvine,
Vă voi îmbrăca în aur și veți fi mereu cu mine…

Asta deci mi-a fost povestea, eu vă mai spun doar atât:

Si au trăit fericiți, câte zile au avut!…

Din volumul „Povești pentru copii și părinți”, Editura Bibliotheca, Târgoviște , 2019.

Flori Bungete