În contextul aprigei lupte politice pentru schimbarea guvernului legal al ţării, un grup de generali şi ofiţeri români (generalii Constantin Vasiliu-Răşcanu, Ilie Creţulescu, Ştefan Bardan, Septimiu Pretorian, Constantin Popescu, Dumitru Dămăceanu, coloneii Radu Rusescu, Alexandru Batcu, Ion Lupaşcu şi maiorul Nicolae Popescu) fac publică, la 26 februarie 1945, o Declaraţie de desolidarizare de ,,acțiunea și de declarațiile” prim-ministrului Nicolae Rădescu, pe care le considerau ,,dăunătoare intereselor armatei și ale țării” – deși acestea chemau la ,,cumințenie, ordine și liniște”, la ,,înhămarea la muncă grea și spornică” pentru a nu aluneca pe ,,povârnișul prăbușirii”.
A doua zi, Consiliul Superior al Oștirii a constatat că ,,ofițerii activi semnatari au întreprins o acțiune politică personală, fapt prevăzut și sancționat de legile militare”, că ,,au încălcat legile militare” şi a decis trecerea lor în rezervă.
Decizia regelui Mihai I (se pare la intervenţia lui A.I. Vîşinki) de a nu publica decretul în „Monitorul Oficial”, pentru ca hotărârea să nu fie valabilă, a făcut ca generalii şi ofiţerii respectivi să rămână în cadrele oştirii nesancţionaţi, „ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic”, aşa cum aprecia şeful Marelui Stat Major, generalul Constantin Sănătescu, la 2 martie 1945.
Referindu-se la contextul în care a fost semnată Declarația, generalul Septimiu Pretorian (viitor șef al Marelui Stat Major) avea să precizeze: ,,Discuțiunile și semnarea tabelului le-am avut cu domnul general Vasiliu-Rășcanu la locuința domniei sale în după-amiaza zilei de 26 februarie 1945, de față fiind generalul adjutant Dămăceanu și colonelul adjutant Rusescu.
Domnul general Vasiliu-Rășcanu ne-a comunicat că va merge chiar în după-amiaza zilei de 26 februarie 1945 la domnul general de corp de armată adjutant Sănătescu, șeful Marelui Stat Major, împreună cu generalul adjutant Dămăceanu pentru a i se comunica cele discutate și pentru care am semnat în vederea obținerii unei audiențe colective (a semnatarilor) sau individuale la Majestatea Sa Regele pentru a ne arăta și părerile noastre în privința armatei. Lucrul a rămas aici iar eu am plecat. Nu a fost vorba și nici nu ni s-a spus că acest tabel urmează a fi dat publicității prin presă sau pe altă cale. Subsemnatul am iscălit înțelegând că acest act este și rămâne un act confidențial”. Conciliant, generalul Mihail Racoviță a apreciat: ,,Consider că Țara trece printr-o situație foarte grea și de aceea nu trebuiesc luate măsuri pripite. Cred că este mai bine să se dea un comunicat prin care să se arate că ofițerii care au semnat manifestul au vorbit în numele lor personal”.
Peste câteva zile, unul dintre semnatarii Declaraţiei, generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu, devenit, la 6 martie 1945, ministru de Război, avea să emită un Comunicat, în numele Ministerului, în care se aprecia: „Gestul lor de un adânc patriotism nu a reprezentat o acţiune politică personală, ci a fost o manifestare dezinteresată a unor înalte sentimente de răspundere în momentul în când era ameninţată însăşi fiinţa armatei, armată care trebuie să rămână a poporului şi a Regelui”.
Declaraţia de desolidarizare din 26 februarie 1945, precum şi participarea unor militari la manifestaţiile organizate de F.N.D. pentru schimbaea guvernului, au rămas izolate şi fără urmări practice în rândul oştirii, provocând doar confuzie, indignare sau indiferenţă. De altfel, în stadiul în care fusese adusă prin măsurile impuse de Comisia Aliată de Control (partea sovietică), armata română aflată în ţară nu mai putea influenţa evenimentele chiar dacă ar fi dorit.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu