Una dintre ariile mele preferate din opera Tosca, de Giacomo Puccini, este aria dedicată mâinilor femeii, blânde și curate, mâini delicate și pline de compasiune, paradigmă primordială a învățării iubirii în lume.
Tosca a fost prima operă pe care-am văzut-o reprezentată în viața mea și e un fel de stare de sărbătoare de fiecare dată când o ascult, pentru că inima păstrează, ca într-un sanctuar, clipele care ne-au bucurat. Și dintre ariile minunate ale lui Cavaradossi, aceasta este minunăția așteptată cu o emoție mereu nouă, deși îi cunosc toate acordurile.
Splendidul elogiu al mâinilor femeii este, de fapt, un elogiu adus iubirii dincolo de rațiune, un elogiu adus a tot ce este nemuritor în lumea asta aflată sub zodia necruțătoare a morții și, prea adesea, copleșită de urâțenie.
Tosca însăși e un elogiu adus femeii care iubește și luptă cu toate armele feminității pentru dragostea ei liberă și completă, posesivă și generoasă, întruchipată de către unul dintre cele mai complexe și seducătoare personaje din lumea operei. O femeie modernă, am putea spune astăzi, lipsită de inhibiții și pudibonderie, care ia inițiativa în dragoste, fără să simtă că își pierde din feminitate. Scenariul e simplu: Floria tosca, diva îndrăgostită, își vizitează iubitul, un pictor de icoane în biserică, și-l anunță că-i pregătește o surpriză, o întâlnire de dragoste în locul drag inimii lui.
Reacția bărbatului, spirit romantic și înflăcărat, care tocmai se angajase să sfideze legea și furia unor autorități nedrepte și discreționare, o descumpănește, pentru că-l simte preocupat de altceva și-i reproșează că nu se bucură suficient de generoasa ei ofertă. Îl ademenește, încercând să-i descrie cum proiectează ea întâlnirea lor pasională, reușind să-l capteze pe îndrăgostit, deși gândul bărbatului, ca al tuturor bărbaților, de altfel, vorba lui Moromete, ”e la alte prostii”, respectiv la evadatul pe care-l ascunsese în biserică…
Cavaradossi încearcă să scape de Floria așa cum fac toți bărbații cu toate femeile: spunându-le minciuni dulci, ca să le facă pe plac… Numai că femeia cercetează atentă pictura din care i se pare că o privesc cei doi ochi albaștri care-i stârnesc furia… tocmai pentru că-i recunoaște și-i consideră rivali, căci orice femeie care iubește vede în altă femeie frumoasă o posibilă rivală. Și, vanitoasă, suferă, pentru că nu se vrea înlocuită din inima bărbatului drag, pentru că se vrea unică, așa cum și merită, și-i reproșează pictorului că a pictat-o pe marchiză prea frumoasă, ba chiar îi cere… să-i facă ochii negri, căci nu poate suporta ca alți ochi să-i privească pe ai iubitului ei, nici măcar dintr-o pictură ieșită din mâinile lui…
Cavaradossi este cucerit definitiv de pasionala Floria, o îmbunează, îi face declarații pătimașe, cântându-i că numai ochii ei negri îi sunt dragi pe lume. Și femeia îl crede- cum altfel? – încredințându-i-se lui și asumându-și hybrisul. E fidelă bărbatului pe care l-a ales, fidelă inimii ei și în actul al doilea reușește să nu se gândească decât la viața celui fără de care nici viața ei nu mai are sens… Floria Tosca face improbabilul să devină realitate: își calcă pe mândrie pentru a obține viitoarea ei eliberare, căci o femeie care iubește e capabilă de orice. Își învinge scârba față de bruta Scarpia și-i promite că i se va dărui, în schimbul hârtiei de liberă trecere pentru ea și al ei Mario. Nu știe că ticălosul o amăgește, dar este capabilă de orice. Și-l ucide, după ce, anterior de a lua hotărârea eroică, se lamentase, își strigase durerea și revolta unui Dumnezeu pe care-l credea surd în splendida arie Vissi d’ arte. Înfige, cu mâinile ei făcute pentru artă, pentru a purta florile dăruite Madonnei și pentru a le înălța în rugăciune, pumnalul în inima lui Scarpia… Ca să salveze și să se salveze.
Odată ucis tiranul, femeia exclamă epuizată și consternată: ”E avanto a lui tremavo tutta Roma!…” E modul în care ea, femeia, realizează că a depășit, prin curajul ei nebunesc, într-o clipă de intensitate maximă, întreaga armată de lași care se lasă asupriți de frică, realizează că a fost măreață ea, o femeie, o făptură slabă, delicată, care-a trăit toată viața pentru artă și pentru dragoste. Că s-a învins pe sine, și-a învins neputința, și-a învins limitele, și-a călcat pe inimă, și-a strâns în ea tot curajul și-a ucis pentru inima ei…
E magistrală o femeie care iubește, gata să se uite pe sine, gata să se dăruiască mai presus de rațiune, de Dumnezeu, de tot, pentru că iubirea nu se dă în lături de la nimic… Cu mâinile ei mici se luptase cu Scarpia, cu mâinile ei îl ucide și… tot cu mâinile ei, îi pune crucifixul pe piept… ca-ntr-un gest de supremă umanitate…
Cred că de un astfel de gest n-ar putea fi capabilă decât o femeie. Bărbații, în armura lor de așa-zisă cerebralitate, n-ar putea, probabil, niciodată iubi precum Floria Tosca, deși Cavaradossi, în actul trei, spală rușinea tuturor bărbaților planetei: în fața morții, rănit, torturat, lipsit de speranță, nu se gândește decât la ea și dă tot ce mai are înaintea execuției temnicerului – un inel- spre a-i permite să-i scrie Floriei un ultim adio. Amintirea femeii iubite, a urmelor pașilor ei, parfumati, pe nisipul aleii, a îmbrățisărilor dezvelind-o din vălurile care-i ascundeau frumusețea și misterul este, poate, cea mai frumoasă arie de operă care s-a scris. A fost gândul care m-a încercat când am ascultat-o, cu lacrimi de bucurie și de speranță că frumusețea lumii nu s-a pierdut, acum câțiva ani, într-o transmisiune directă din sala Operei din Viena, urmată de uralele înnebunite ale spectatorilor pentru un bis la „E lucevan le stelle”, visul de dragoste al lui Cavaradossi, cântat dumnezeiește de tenorul german Jonas Kaufmann.
„O, dolci mani, manusuete e pure!”, făcute să mângâie copii, să poarte trandafiri, să alinte și să se unească în rugăciune, să făurească un viitor luminos! Ai crede că așa va fi, dar nu în lumea aceasta, căci execuția preconizată a fi o simulare se va dovedi reală, Cavaradossi va fi ucis de gloanțele mincinosului Scarpia, care se va răzbuna și după moarte, iar Floriei, înnebunite de durere, nu-i rămâne decât să-și urmeze iubitul plecat în lumea celor drepți…
Ultimele cuvinte i le adresează lui Scarpia, pe care parcă pleacă să-l acuze cu aceleași mâini războinice pe lumea de dincolo, în fața lui Dumnezeu, căci nu-l iartă: ”O Scarpia, avanti a Dio!…” Poate spre a ne reaminti că femeile iartă orice omului iubit, dar nimic celor care li-l răpesc? Că într-o femeie sălășluiește divin și demonic, rai și iad, slăbiciune și putere nestrămutată? …
Floria Tosca e o femeie între femei, un model de feminitate pe cale de dispariție, cu aptitudinea deloc puerilă de a rămâne un ideal. „O, dolci mani, fatte dall’amor secure”, mai avem nevoie de voi într-o lume captivă în tenebrele neiubirii?
Prof. Camelia Lepădat
