Povești cu regi și cu regine, aș vrea copii ca să vă spun,
Dar vouă altceva vă place, voinței voastre mă supun!
Și-am să vă spun, pe îndelete, povestea unui roboțel,
Adus de Moș Crăciun în dar, unui obraznic băiețel.
Era extrem de răsfățat, și arogant, și sfidător,
Și credea că orișicine, lui pe lume-i e dator.
El niciodată nu rugase pe cineva să îl ajute,
Ci poruncea, cu ton răstit, și toate trebuiau făcute!
Părinții lui, oameni avuți, dar snobi afar din cale,
Credeau la rândul lor și ei, că-aceste lucruri sunt… legale.
Cum… lucrătorii îi știau neobrăzarea și trufia,
Se întrebau în sinea lor: – Unde-a lăsat copilăria?
La anii lui, așa țâfnos, poruncitor și arogant,
Cum va fi oare peste ani?… În nici un caz, galant!
Era un fel de… Ionel, al lui Caragiale,
Copil-bărbat și-a lui ,,maman”, mândră nevoie mare.
Cu-a ei odraslă se fălea, îl lăuda că e isteț,
Chiar foarte, foarte și prea, prea… și e descurcăreț.
De vrea ceva, el nu se lasă până ce nu obține,
Și-n gândul ei, zicea zâmbind: – Ce seamănă cu mine!
Mânca-l-ar mama de băiat, ce mândră sunt de el!
Păcat că nu am mai avut vreo doi, așa ca Ionel.
Că veni vremea să vă spun acum și cum îl cheamă:
Ați auzit? Chiar Ionel, leit cu a lui mamă.
Iar tatăl său, un parvenit, era la fel de sfidător,
Ca și odrasla, ca și soața, un fel de… dictator.

******

Să revenim la Ionel și să vedem cum s-a-ntâmplat,
În dimineața de Crăciun, minunea de sub brad.
Scrisese Moșului scrisoare, pe tonul lui poruncitor,
Să îi aducă, drept cadou, robotul vorbitor.
Și cum știți copii cu toți, pentru Moș dorința voastră,
Este lege, și v-aduce chiar și… Pasărea Măiastră,
Așadar și lui Ionel, i-a lăsat sub brad cadou,
Un robot cu baterii, din modelul cel mai nou.
Când îl văzu Ionel, bucuros nevoie mare,
Vru robotul vorbitor să-l și pună la-ncercare.
– Spune-mi, cum te cheamă, zi… de ai vorbele la tine!
Și mai repede, n-auzi?… Că nu aștept până mâine.
Cu toate că îl pornise, luminițele mergeau,
Roboțelul nu-i răspunse, nici măcar nu zise: miau!
– Tu ești surd? N-auzi ce zic? Cum te cheamă, vreau să-mi spui
Că de nu, ai să ajungi la ușa garajului!
Și de-acolo, la gunoi, asta soarta o să-ți fie
Dacă nu vorbești îndată… ce e mare șmecherie?
Dar robotul nici măcar un cuvânt nu a rostit,
Până seara când băiatul se culcă… tare-obosit!
Înainte de culcare pe robot îl așezase,
Lângă niște sodăței, la număr erau vreo șase.
Nu știa dacă visează ori aievea auzea,
Cum robotul viața lui la soldați o povestea.
– Știți, eu am o poveste lungă, și tristă-i povestea mea,
Dar de vreți să m-ascultați, poate învățați ceva.
Nu am fost de la-nceput un robot, am fost copil,
Însă neascultător, un copil mai… dificil.
Porunceam la toți din jur, te rog nu spuneam deloc,
Politețea niciodată n-am pus-o pe primul loc.
Asta până într-o zi, când pe-o zână-am supărat,
Și ca să mă pedepsească în robot m-a preschimbat.
Mi-a spus zâna… pe un ton, ce-a băgat fiori în mine:
– De nu vei face ce-ți spun, robot pe veci vei rămâne!
Altă datorie n-ai, doar să-nveți cum să se poarte,
Pe un copil răsfățat… Stai acum și te socoate:
E frumos din partea ta să fii arogant mereu,
Să jignești, să țipi la alții, să faci doar de capul tău?
Ai să vezi foarte curând, cum te simți când altul vrea
Să i te supui voinței, dar nu e și voia ta.
Și m-a dus frumoasa zână, că ce-i drept era frumoasă,

La căsuța Moșului, printre jucării pe masă.
Chiar atunci, sosise plicul cu porunca lui Ionel,
Iar acesta bucuros, m-a-npachetat pentru el.
Mi-am jurat în sinea mea, să nu-l las să mă domine,
Aflând că e un băiat, dintr-un aluat cu mine.
Așadar nu-i voi răspunde, cu toate că eu vorbesc,
Până nu-nvață să spună și te rog, și mulțumesc.
Astăzi am văzut și eu ce înseamnă-obrăznicia.
M-am simțit îngrozitor. Mi-a pierit toată trufia!
Mi-am jurat în sinea mea să-l ajut, să-i dau povață,
Cum e bine să te porți să fii respectat în viață.
Liniștea-apoi se lăsă, de tăcerea se-auzea,
Iar Ionel adormi, că să doarmă îi plăcea!…
Dimineță a crezut că-astea toate le-a visat,
Nicidecum că-au fost reale și așa s-au întâmplat.
Cum se dădu jos din pat, luă robotul și-l porni,
În speranța că acesta, acum sigur va vorbi.
– Hai spune-mi, te-ai mai gândit! Îmi spui iute cum te cheamă?
Sau vrei chiar să te arunc? Nu îți e de mine teamă?
Dar robotul, nici de gând, nu avu ca să-i răspundă.
– Tu n-auzi, nu înțelegi, ori ai o ureche surdă?
Se răsti din nou băiatul, însă robotul, nici… pâs.
– De ce oare nu-mi răspunzi?… Și-apoi se porni pe plâns.
Dar deodată se opri: – Dacă eu nu am visat
Și ce-am crezut că e vis… a fost chiar adevărat?
Se luptă un pic cu sine: să îl roage… sau să nu…

– Hai să-ncerc, s-o văd și pe-asta… dar o dată, doar acu.
Trase aer mult în piept, și spuse cu glas mieros:
– Îmi spui, te rog, cum te cheamă, uite că te rog frumos!
– Cum să nu, eu sunt Costel… încântat de cunoștință,
Și m-aș bucura să-ți fiu într-un fel de trebuință.
Ionel făcu firește, ochii mari zicând mirat:
– Măi să fie?… N-am visat?… Eu la tine-am ascultat?
– Da, mi-ai ascultat povestea, dar să-ți spun și altceva:
Aș fi tare bucuros, dacă-ai învăța ceva!
– Mulțumesc… nu-ți face grijă, multe-am învățat deja!
De-ar fi zâna pe aici, să dezlege vraja rea.
O lumină din tavan se lăsă peste odaie,
Și o zână coborâ, toată-n aurite straie.
– Gândul ți l-am auzit, și mă bucur Ionel,
Că ai învățat ceva din povestea lui Costel.
De-mi promiți c-ai să te schimbi și vei fi un copil bun,
Roboțelul am să-l schimb în băiețel, chiar acum.
– Îți promit, și chiar te rog, pedeapsa și-a ispășit,
Cât mă bucur, nici n-am fost, până azi mai fericit!
Și lovind zâna bagheta, de micuțul roboțel,
Acesta se transformă, ați ghicit, iar în Costel.
– Hai să mergem, zise-aceasta, părinții tăi te așteaptă,

Sigur mama ta deja este tare-ngrijorată.
Și de-acum să fiți cuminți, frumos voi să vă purtați,
De doriți ca toată viața, de toți să fiți respectați.
Vreți ceva, spuneți: te rog!… De primiți, să mulțumiți!
Iar ce aveți de prisos, cu mult drag să dăruiți!
Cred în voi, și-n toți copiii, asta e a mea menire,
Vă iubesc, și drept  dovadă, pentru voi vreau numai bine!

Flori Bungete