Îmi vin în minte, când și când, frânturi din vremea ce-a trecut, măsurată în decenii, păstrate cu sfințenie în sfera memoriei, în cotloanele cele mai ascunse și mai sigure ale hipocâmpului responsabil cu stocarea memoriei de lungă durată, de unde nimeni și nimic, nici măcar nemilosul Alzheimer, să nu le poată șterge vreodată. Acele frânturi numite, cald și duios, amintiri sunt echivalentul oricăror exerciții de respirație, concentrare și meditație care au ca drept scop armonia între corp, minte și suflet. Totalitatea amintirilor copilăriei reprezintă rădăcina pivotantă a copacului existenței mele, înfiptă adânc în talpa bătăturii, acolo unde m-am ridicat întâia oară „copăcel”. Din ea mi-am extras, zi de zi, seva care mi-a dat putere să dau piept cu viața. Viața mea, ca de altfel a mai tuturor copiilor din sat, care invadaseră anii `60, a început pe…drum. Drumul satului de altădată, vechi de secole, plin de gropi și pietre, mărginit de iarba ce ieșea timidă din buza șanțurilor adânci, frământat de copitele cornutelor, în dusul și întorsul lor de la izlaz, și ale cailor înhămați la căruțele hodorogite, cu roți de lemn ce-l brăzdau cotit, mai ales după o ploaie zdravănă de vară sau în dezghețul lui martie, m-a primit bucuros printre copiii lui. Întipărindu-și în măruntaiele lutului mirosul tălpii mele și poarta de pe care ieșeam, mi-a purtat pașii în sus și-n jos, mai aproape sau mai departe, în fugă sau mers agale, vioaie sau obosită, însetată ori flămândă, bucuroasă sau nemulțumită, după cum mi-a fost voia ori împrejurarea, dar nu m-a pierdut niciodată.

Îndiferent dacă ieșeam pe poarta noastră sau a bunicilor, el mă aducea de fiecare dată înapoi. Pe mine și pe fiecare copil ce-i era încredințat. Îmi amintesc cum după fiecare ploaie se formau băltoace în toate gropile, mai mari sau mai mici, care semănau cu niște ochi prin care drumul ne privea cu luare aminte, spre recunoaștere, în timp ce noi îl priveam pe el, văzându-ne pe noi. Apoi, săream, cu toții în băltoacă să-i spargem ochii drumului sperând că în felul acesta nu va mai putea vedea toate năzbâtiile și pocinoagele pe care le făceam, voite sau nevoite. Căci și noi copiii, ca pui de oameni ce eram, greșeam adesea cu vorba, cu fapta sau cu gândul. Mă duce gândul înapoi, la bietul drum bătătorit, și-mi amintesc câtă răbdare, câtă grijă și cât drag a avut de noi, copiii lui. Ce-i drept, la acea vreme puține mașini îl trăgeau din când în când pe oase, unele dintre ele cu viteza melcului, dar și pe acelea le domolea, scârțâind sub apăsarea lor, dându-ne răgazul să ne retragem din vâltoarea jocurilor pe margine, în siguranță. Nu-mi amintesc să fi fost vreunul dintre noi rănit în timpul cât ne avea în grijă. Era locul nostru favorit de joacă. Ne învățase șotron, țurca, alergata, cartonașe, rațele și vânătorul, ultimul scapă turma, ne era derdeluș și, mai târziu, tovarăș de mers la școală. Ne mai și pedepsea uneori, ca un părinte autoritar, jdelindu-ne genunchii și coatele, dar sigur suferea după aceea. Îi mai făceam și noi în ciudă, părăsindu-l câteodată, abătându-ne pe câte o uliță plină de colb în care ne afundam tălpile picioarelor, stârnind nori de praf în urma noastră ori intam pe ulița dealului să adunăm țipirig, să prindem mormoloci și broaște sau să frământăm pleznitori din lutul moale ce se găsea veșnic pe marginea șleaurilor lăsate de cele câteva tractoare ale C.A.P.-ului, din care nu seca apa vara întreagă. Îl mai lăsam pustiu și când plecam la gârlă la scăldat sau la adunat de liliac ori, iarna, pe luciul gheții la câte o partidă de hochei.

Mai rămânea văduvit de glasuri de copii și când erau corcodușele în toi căci atunci, cu mic, cu mare, ne cățăram în zarzării lui Micăle, invadându-i mai ceva decât omizile păroase. Se uita drumul cu jind la noi și când ne răsfățam la iarbă verde, pe pârloaga lui Cantoneru ori ședeam cocoțați ciopor pe umerii lui Iisus, de te mirai cum ne rabdă Raiul, pe crucea imensă a troiței de la țața Maria Vulpea, așezată lângă puțul larg, cu cumpănă, din care scoteam apă, agățându-ne câte doi-trei de furca găleții de lemn pentru a scoate apa rece și bună dătătoare de vlagă. Lângă puț se afla un jgeab imens, cioplit dintr-un trunchi de lemn, la care se adăpau vitele seara, când se întorceau de la păscut și în care peste zi, când soarele verii ne copleșea trăgeam câte o răcoreală după ce îl umpleam ochi cu apă. Ani și ani de zile, cei de dinaintea mea și după mine câțiva ani, copiii drumului au fost păziți cu sfințenie de rele. Stau acum și mă gândesc că bucata aceea de drum, a noastră, a fost protejată, și noi o dată cu ea, de o putere Divină. Iisus a fost mereu acolo, cât am fost și noi, răstignit pe crucea de lemn, iertându-ne toate greșelile, cele cu voie și cele fără de voie. Iisus și drumul lui, lăsat în grijă de Dumnezeu, părtași la tot și la toate, au văzut și au tăcut. Au văzut când furam mere de peste garduri, când săream în grădinițele oamenilor pentru a le goli de flori, când aruncam cu apă peste zăpada bătătorită din mijlocul drumului, când pietrele crăpau de ger, pentru a face alunecuș, când ne plimbam dus-întors pe codirlele căruțelor, când am dărâmat un maldăr de varză din căruța unui lungulețean…și câte și mai câte.

A văzut certuri, supărări, bătăi copilărești, lacrimi, a auzit înjurături, porecliri și jigniri, taine ascunse și secrete dezvăluite…dar nu ne-a trădat niciodată. Nu putea să o facă, eram copiii lui! Tot el ne-a legănat, pe unii dintre noi, cei rămași încă în sat, alungându-ne teama și redându-ne liniștea, în seara zilei de 4 martie 1977, când, în timpul cutremurului, instinctiv, am ieșit din case de la mic la mare, simțindu-ne în drum mai în singuranță decât în oricare altă parte. Nu mai eram de ceva vreme la fel de prezenți în viața lui, dar nici el, bătrânul drum, nu mai era același. Îl simțeam sub picioare cum fierbe, cum clocotește, cum își strigă nemulțumirea asemenea unui animal încolțit care știe că sfârșitul e aproape. Începuse deja marea transformare. Era în așteptare, bordurat și tasat, trăindu-și clipele cele de pe urmă… Astăzi, gropile, pietrele, dârele căruțelor, sângele curs din genunchii și coatele jdrelite, dar mai ales urmele pașilor noștri, copiii de odinioară, amestecate printre alte urme de pași mari, hotărâți, care nu se opreau niciodată să ne certe, să ne alunge, să ne oprească din jocurile noaste, zac sub stratul de asfalt al șoselei modernizate. Un strat de asfalt negru, mohorât, care geme continuu sub apăsarea roților mașinilor de mare tonaj și a bolizilor de mare viteză, văduvit de mulți, de foarte mulți ani de copii și de…jocurile copilăriei. Și fără jocuri în mijlocul drumului, copilăria e mai săracă. Copilăria mea și a celor mulți, copiii anilor șaizeci, și ceva peste, a fost bogată, foarte bogată! Am avut un drum, un Iisus și un puț cu cumpănă, care au pleca rând pe rând, așa cum avem să plecăm și noi, cei care am crescut…pe drum! Însă vom pleca împăcați cu gândul că indiferent de ce am avut de-a lungul vieții, bune sau mai puțin bune…am avut copilărie!

Flori Bungete