În total dezacord cu concepția românească privind cooperarea de luptă după trecerea României de partea Națiunilor Unite (23 august 1944) și a însemnatelor avantaje strategice, politice și logistice aduse, comandamentele sovietice au adoptat o atitudine agresivă (în majoritatea situaţiilor), interzicând orice discuţie cu reprezentanţii armatei române în vederea stabilirii modalităţilor de colaborare.
Ordinele au fost emise direct de la Moscova (de către I.V. Stalin şi colaboratorii apropiaţi), precum și de generalul (viitor mareșal) R.I. Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, care au cerut trupelor sovietice să-şi îndeplinească în continuare misiunile de luptă, igorând faptul că armata română încetase operațiile militare.
Cu toate acestea, la 24 august 1944, orele 16.00, generalul R.I. Malinovski a ordonat trupelor din subordine să nu se acorde atenţie ,,faţă de nici un act al inamicului”, să-şi îndeplinească ,,strict misiunile de luptă”, să nu primească ,,nici un parlamentar” şi să nu intre ,,în tratative”.
La rându-i, I.V. Stalin şi mareşalul S.C. Timoşenko, au ordonat, în aceeaşi zi, la orele 21.15: ,,1. Trupele fronturilor 2 şi 3 ucrainene vor continua misiunile stabilite prin directivele Cartierului General al Armatei, neluând în seamă nici o declaraţie a românilor despre încetarea acţiunilor militare. 2) Românilor care încetează rezistenţa să li se explice că Armata Roşie nu poate înceta operaţiile militare până când nu vor fi lichidate forţele armate ale nemţilor, care continuă să rămână în România şi întreprind operaţii militare împotriva trupelor Armatei Roşii”.
În continuare, se dispunea ca ,,unităţile şi marile unităţi ale armatei române care se vor preda organizat, în componenţă completă, să fie primite în condiţii speciale”. Cele care îşi vor asuma obligaţia să lupte împotriva trupelor germane şi ungare urmau ,,să-şi păstreze organizarea şi armamentul pe care îl deţin, inclusiv artileria”. Încadrate cu ,,reprezentanţi ai Armatei Roşii de la regiment până la stat major de divizie”, marile unităţi române trebuiau folosite ca ,,divizii separate între unităţile Armatei Roşii, în conformitate cu situaţia creată şi cu indicaţiile Statului Major General (Stavka – n.n.) care vor urma”. Asigurarea materială urma să fie realizată ,,de români înşişi, din resursele lor”. Unităţile şi marile unităţi române care ar fi refuzat să lupte trebuiau ,,să fie dezarmate” şi îndreptate spre ,,centrele de adunare a prizonierilor de război”. Aceeaşi soartă urma să o aibă şi militarii români care s-ar fi predat ,,izolat şi în grupuri”.
Chiar şi la 2 septembrie 1944, generalul A.I. Antonov, primul locţiitor al şefului Cartierului General al Armatei Roşii, transmitea, din ordinul lui I.V. Stalin, că problema ,,coordonării acţiunilor trupelor sovietice şi române” avea să fie soluţionată doar după semnarea Convenţiei de armistiţiu. Până atunci comandantul suprem al Armatei Roşii cerea ca ,,trupele frontului (2 ucrainean – n.n.) să continue îndeplinirea misiunilor date de directivele Cartierului General”.
Prin urmare, cele două concepţii, românească şi sovietică, s-au deosebit în mod radical, deşi obiectivul luptei era acelaşi.
Aşa a fost posibilă drama pe care au trăit-o militarii români pe frontul din Moldova, dezarmaţi de trupele sovietice, deşi încetaseră acțiunile militare şi doreau să lupte pentru eliberarea Transilvaniei, în timp ce în restul ţării celelalte trupe române eliminau singure, prezenţa militară germană şi făceau posibilă intrarea trupelor sovietice în Bucureşti (30 august 1944), în formaţie de paradă, cu orchestra în frunte, și nu prin lupte cum s-au petrecut lucrurile în situația altor Capitale europene.
Așa a fost posibilă(la începutul lunii septembrie 1944) capturarea flotei românești de război, subordonarea armatei române operative Frontului 2 ucrainean, precum și alte decizii și măsuri, în dezacord cu prevederile Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944.
Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu
