Într-o clipă de deznădejde, am ridicat ochii spre cer, și mâinile, și am strigat cât am putut de tare:

– Doamne, Dumnezeul meu!… dar m-am oprit, strunindu-mi gândurile:

,,Al meu?”făcând o socoteadă simplă, dacă fiecare om ar avea un Dumnezeu în cer, asta ar însemna…

– 7848831855…și șase, și șapte… am auzit o voce venită din eter!

– Cine ești?… am întrebat, îngrozită.

– Dumnezeul tău, născut din Dumnezeul Lumii! Te văd uimită!

– Și unde-ai fost când mi-a fost greu, să nu Te superi că te-ntreb, dar am crezut, de multe ori, că singură pe lume sunt…

– Am fost cu tine, tot mereu, și greul l-am trecut și eu, dar nu uita un amănunt: orice-ncercare, cât de grea, e parte dintr-o cruce, pe care numai cel călit, de viață, în spate-o poate duce! De ți-o luam atunci din cârcă, ușor treceai, poate, prin viață, dar niciodată n-ajungeai, să poți să faci, la multe lucruri, față!

– Și lacrima, de ce-ai lăsat, de multe ori să mă înece, în nopțile în care, luna, privea la mine trist și rece?

– Să fie-n zori mai multă rouă, mai multă desfătare în ochii oamenilor simpli, când lacrima ta de pe flori sclipea, râzând, în soare!

-Și câte gânduri m-au cupris, când somnul, departe sta de mine, de ce nu mi le-ai alungat?

– De făceam asta, spune-mi drept, nu te-ndoi de tine: erai mai fericită-acum?, erai mai împlinită?, ți-ar fi plăcut să ai o viață mai monotonă, liniștită?! Făcut-ai fost să arzi pe rug, să simți în vene teamă, și deznădejde, și speranță…

– Să fiu soție, să fiu mamă, iar asta cere sacrificii, și furie și neputință, dezamăgiri, și umilință,…

– Dar peste toate trece timpul, și le transformă-n amintiri!, mai zise Dumnezeul meu, iar eu m-am întrebat în gând: al câtelea oare a fost, în clipa-n care, venit-am eu la rând?

Flori Bungete