11 octombrie.

Aşa cum am mai spus, batalionul nostru era în linia a II a a frontului, la circa 300 metri de linia I. Pe la revărsatul zorilor, cred că era 6 şi 30, am primit ordin să pornim la atac, pentru a ajunge pe aceeaşi linie cu celelalte batalioane.
Nu ştiu cine a dat acest ordin că a fost total nechibzuit. Inamicul a observat mişcarea şi tot focul a fost concentrat pe batalionul nostru, producându-ne mari pierderi de oameni şi de materiale .
Acum a fost rănit consăteanul, Bulga Dumitru, care făcea parte din plutonul meu. Înaintam târâş adăpostindu-ne în gropile de obuze care explodau de jur împrejur, când l-am auzit pe Dumitru …” Of maaamăăă, mă loviră, ce mă faaaac “ şi mai apoi …“ nu mă lăsa domnule învăţător să mor pe aici “. Cum să-l las? L-am luat în spate şi l-am târât mai la adăpost într-o groapă, de unde a fost preluat de brancardieri şi dus la spitalul de campanie.
După terminarea atacului, m-am dus să-l văd. Fusese operat imediat. Rana nu era prea periculoasă. O schijă îi intrase în abdomen în partea stângă, puțin deasupra șoldului, fără să atingă organe vitale, dar s-a învârtit de o lună de zile de spitalizare.
Începuse să-mi sărute mâinile de bucurie că mă interesez de soarta lui, că nu l-am lăsat acolo să moară, sau să fie omorât de ruşi, care nu luau prizonieri răniţii ci-i împuşcau. Ba chiar a avansat propunerea să-i fac raport ca necombatant ca să se întoarcă acasă, la Veta şi la cei doi copii ai lui, Costică şi Nini. Nu depindea de mine asta.

12 octombrie

Ne-am instalat pe noua poziţie. Câştigasem aproximativ 500 de metri, dar pierdusem atâţia oameni şi material de front.
Am dat raportul pierderilor. Pe lângă Dumitru al meu, din pluton mai lipseau ochitorii de la piesa trei, caporalul Mutu Florea şi sergentul Gheorghe Ilie, contingent 1940, deci de numai 21 ani, amândoi din Cârlogani, peste deal de Morunglav.
Soldaţii şuşoteau că, la pornirea bombardamentului din partea ruşilor, cei doi consăteni, înspăimântaţi, o luaseră la fugă înapoi. La apelul de seară ei nu s-au prezentat şi cum nu au apărut pe lista răniţilor ca Dumitru sau a morţilor cum s-a întâmplat la plutonul III, au fost daţi în urmărire ca dezertori.Am aflat de la comandantul companiei că au fost prinşi de jandarmi în spatele frontului şi arestaţi.
La mulţi ani după război, prin 1953, când Puiu a fost operat de apendicită, l-am întâlnit pe fostul meu sergent Gheorghe Ilie din Cârlogani, ca administrator la Spitalul Balş. Tot de la el am aflat şi de caporalul Mutu Florea, care trecând prin multe peripeţii, a ajuns în Franţa unde s-a înrolat în trupele de rezistenţă franceze.
A luptat în Algeria, a fost rănit, decorat ajungând colonel şi pensionat ca veteran al Legiunii Străine.
La noi, dezertor, în Franţa erou. Asta-i viaţa!

Trecuseră doar două săptămâni de când eram pe linia întâi a frontului şi deja pierdusem trei soldaţi din plutonul meu. Cam mulţi în numai 14 zile, nu-i aşa ?
Fiind o perioadă de liniște pe toată linia de luptă, am început aceeaşi activitate de conservare a fizicului și psihicului efectivelor plutonului prin diferite activități utile, ca săparea de amplasamente pentru branduri, pentru mitraliere, adăposturi colective pentru servanții pieselor, dar şi individuale pentru pușcașii care erau în linia I gata să execute asaltul în momentul declanșării atacului, adăposturi cât mai confortabile. Trebuia să ne umplem timpul, că altfel inactivitatea ne măcina nervii.
Făceam parte din compania „Armament greu” fiind comandantul plutonului de aruncătoare Brandt 81,4 mm, având în componență pe lângă piesa directoare și alte trei branduri de 60 mm, dar și două mitraliere grele Maxim pe suport trepied, care puteau executa foc în câmp deschis.

Pe toată linia frontului era o linişte desăvârşită, grea ca plumbul, doar seara, dinspre tranșeele rușilor se auzeau chiote și cântece intonate cu voce dogită. Bădoi, ordonanța mea, înjura în șoaptă adăugând ca pentru el, „ iar primiră ăștia rația de votkă, mama lor de bețivi”.
Cred că și pe el îl cam ardea gâtul, nouă dându-ne câte un rachiu de 100 ml sau o juma* de vin doar în zile de sărbătoare. Fumătorii mai primeau odată cu masa de seară câte 10 țigări iar ofițerii câte un pachet de țigări albaneze pe zi. Și băutura și țigările le lua Bădoi, știind el ce să facă… la un moment dat, făcându-mi o adevărată colecție de pachete de țigări, din toate țările ocupate de nemți, care mai de care mai colorate, mai tari, mai fine sau mentolate, subțiri, groase și chiar trabuce așa cum le primeam… Departe, spre sud, spre Odesa, se auzeau mugetele obuzierelor de 120, inundând întunericul nopţilor reci cu fulgerări și icnete adânci de bubuituri înfundate ale obuzierelor.
La noi nu era nici-o acţiune, rămânând asigurați pe un front de stabilizare. Luptele puternice şi nimicitoare avuseseră loc înainte de venirea noastră.
Ultimele zvâcniri ale ruşilor fuseseră pe 11 octombrie şi le gustaserăm şi noi un piculeţ.

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.