You are currently viewing EDITORIAL LITERAR: Flori Bungete – Există un nou început

EDITORIAL LITERAR: Flori Bungete – Există un nou început

  • Post category:Editorial

Scriitoarea FLORI BUNGETE, în romanul sugestiv intitulat ,, Există un nou început” face dovada peremptorie a unui orfevru care știe a șlefui cu migală diamantul cuvântului. Ce vrea să fie acest roman? O experiență de viață. Subiectul pare a fi un deja vu. Dar, dealminteri ce ar mai fi nou sub soarele literaturii v-ați întreba pe bună dreptate. De la Homer până în zilele noastre s-a repetat același love story în felurite ipostaze. Așa e. Cu o observație de fond: depinde de particularitatea ipostazei, a experienței de existență umană, și de semnificația mesajului pe care scriitorul îl transmite. Și aici intervine puterea creatoare a autorului. În așa ceva constă diferența dintre narațiunea romanescă a scriitoarei FLORI BUNGETE și maculatură. Da, romanul este povestea unui destin desfășurat în două vremuri: o vreme de dinaintea ,, anului schimbării„ ( 1989 ) în care eroul, Radu, trăiește sentimentul revoltei împotriva atotputerniciei dictatoriale a partidului stat și o alta a eliberării și a iubirilor, una cu sfârșit tragic și o alta a victoriei unui nou început. Bine condus, firul narațiunii, punctat inteligent cu stări psihologice și cu o derulare cinematografică, pe care o mai întâlnim și în alte proze ale scriitoarei, romanul ,, Există un nou început” o înscrie pe FLORI BUNGETE pe un evolutiv trend al succesului. Și mă mai încumet să premoniționez că, FLORI BUNGETE va fi, la acest început de secol și mileniu, un ilustrativ vector al literaturii târgoviștene, o scriitoare de profundă sensibilitate.

Prof. dr. GEORGE COANDĂ

PROLOG

Pentru a câta oară, Doamne, încercase să deschidă ochii și nu a fost chip? Îi simțea ca de cristal. Cristal rece, înghețat. Îi era teamă că dacă ar fi făcut un efort supraomenesc să îi deschidă, aceștia s-ar fi spart în mii și mii de cioburi ascuțite care i-ar fi invadat tot corpul. Corpul pe care nu îl simțea dar știa că este. Trebuia să fie acolo… Acolo, unde?! Unde se afla? Erau întrebări la care mintea ei refuza să dea răspunsuri. Nu se putea concentra, nu se putea gândi, nu-și dădea seama unde și de ce se află acolo. Și iar se întreba: acolo, dar unde? De teamă să nu-și piardă din nou conștiența mai făcu încă o încercare. Nici nu apucă bine să desprindă geană de geană că o lumină orbitoare, parcă transformată în săgeți de lumină înghețată, îi sfredeli ochii producându-i o durere îngrozitoare. Aceeași durere se răspândi și în corpul ei inert, dându-i o senzație de… electrocutare. Se sperie într-atât încât, involuntar, se cufundă din nou în beznă. După atâtea încercări, ca o ironie a sorții când, în sfârșit, reușise să-i deschidă, a fost nevoită să-i închidă iar! Poate se întâmplase exact așa cum, în mintea ei, doborâtă de gerul năprasnic, își imaginase? Se spărseseră oare? Ochii ei, frumoșii ei ochi, pentru care era invidiată de toată lumea? De fapt de latura feminină a lumii, căci cealaltă latură… Câți domni n-ar fi dat mult cu multul să se afunde, măcar o dată, în adâncul lor de un ,,albastru infinit” și apoi să-și dea ultima suflare. Când spun ,,albastru infinit” nu mă refer la imensitatea lor, ci la multitudinea de nuanțe de albastru pe care ochii ei o căpătau în funcție de reflexia luminii sau de starea de moment. Sau poate ar fi fost mai nimerit spus… albastru cameleonic? Oricum, era conștientă de faptul că ochii ei erau punctul forte în rezolvarea multor probleme. Dacă aceștia… Numai gândul că s-ar fi putut sfărâma în mii și mii de așchii minuscule o cutremură. După acea durere sfâșietoare, nu mai simțea nimic. Încercă să se miște. Nu a fost posibil. Era prizioniera propriului trup. Nu simțea, nu vedea, nu auzea…sau poate nu era nimic de auzit ori de văzut. Era prea multă liniște. O liniște care o… neliniștea. Se simțea pierdută cu adevărat. Nici măcar nu știa de cât timp se afla acolo. Nu-și amintea nimic. În capul ei era o imensă gaură neagră din interiorul căreia nu putea scăpa nici măcar o amintire. Parcă atunci prinsese viață, îi era frică să și respire. Frică? Ce era frica? Simțea ceva, ca un gol în stomac…Se temea! Și teama aceea avea un nume: Moartea. Nume pe care cu siguranță îl auzise de mii de ori. -Doamne, te rog, nu mă lăsa! Nu vreau să mor!, erau cuvintele pe care ar fi vrut să le strige, să se facă auzită, dar pe care nici măcar nu le putea murmura. Teama, frica, deznădejdea, puneau stăpânire pe ea. Ce însemnau oare aceste sentimente? Trebuie să fi trecut de multe ori prin ele ca să le poată percepe atât de profund! Asta înseamnă că avea un trecut, altfel nu se explica. Trecut… prezent… viitor… Din prezent, fără amintiri, în trecut nu se putea întoarce. Singurul lucru care îi rămăsese de făcut era să lupte pentru viitor. Să lupte… Simți în colțul ochiului drept, probabil mai sensibil, o lacrimă fierbinte. Cu o sforțare uriașă întoarse ușor capul, pentru a permite lacrimilor să se prelingă pe obraz. În același timp, încercă să deschidă din nou ochii. Parcă nu o mai dureau așa de tare. Printre gene, și mai apoi cu ei deschiși văzu că e înconjurată de o mare de un alb imaculat. Sclipiri de diamante străluceau pe suprafața ei, arucând în jur lumini multicolore. Ușor, îndreptă capul și privi în sus. Văzu din nou lumina aceea puternică și își feri privirea. Suporta mai ușor albul din jur pe care dansau mii de luminițe, precum un corp de balet pe o scenă de cristal, decât lumina sfredelitoare a soarelui, însă tot nu-și putea da seama unde se află. Într-o sforțare uriașă, mai făcu o încercare de a elibera din amintirile captive. Încet, încet, începu să gândească. Privind insistent în jurul ei, făcu în minte o asociere. Lumina puternică, marea aceea albă și atâtea luminițe multicolore nu se puteau întâlni laolaltă decât într-un singur loc. În Rai! Însă din câte se spune, Raiul este locuit de sfinți și îngeri, iar aceștia au aripi. Îi era peste poate să creadă că nici măcar unul dintre ei nu s-ar fi aflat în acel moment prin preajmă. Dar nu, nici măcar un fâlfâit de aripă nu mișca văzduhul încremenit în tăcere. Timpul parcă încremenise. Era ca în Ziua cea dintâi când Dumnezeu, în mărinimia Lui, a spus: Să fie lumină! -Să fie lumină! Să fie lumină! striga și subconștientul Victoriei, în timp ce se cufunda din nou în abisul întunericului și al tăcerii…

Flori Bungete