Merg pe drumul județean asfaltat și îmi amintesc drumul acela plin de gropi și de pietre din copilăria mea pe care hurducăiau căruțele cu roți de lemn încinse cu șine, trase de cai , care mai de care mai arătoși , împodobiți cu cordele roșii și ciucuri de lână.
Erau  și căruțe  cu roți de ,,tertecuță”, dar acelea erau atunci, ca mașinile de ultimă generați din ziua de azi!
Din când în când, trecea câte o basculantă, camionul colectivului și RATA, cursă regulată. După direcția în care mergea, potriveai ceasul…(.cel cu clopoțel din cutia cu geam de pe perete , special făcută ca să nu cadă când sună), câte un biciclist ( musai CFR-ist), și în rest…..copii, lipsiți de griji care se jucau alergata, țurca, clase (șotronul ), cartonase…jocuri importante, pentru care se opreau și mașinile de multe ori ca să nu îi deranjeze!
A… și mai treceau rând pe rând, sau de multe ori se întâmpla să se prindă toți pe drum: țața Maria cu hârdăul ,o femeie înaltă și subțire,care purta veșnic în cursul săptămânii, de luni până sâmbătă fusta pe dos,ca mai toate femeile trecute de o anumită vârstă, ca să fie chipurile curată,  duminica, în zi de bisercă , când mergea regulat să tămâie și să dea liturghie,… nea Petre Neicuțu, cu cobilița,un om înalt și fălos, cu pielea albă și rumen în obraji, mereu curat și îngrijit , de la care întotdeauna aveai ceva de învățat,… tanti Viorica, vecina noastră, teleormăneanca, cu cele două găleți de apă smălțuite ( emailate) și cu flori pe deasupra, la puțu de la ,,Vulpea”, unde era și o troiță ( o cruce mare de lemn, destul de solidă,  acoperită, pe care o luam noi cu asalt și o cuceream ori de câte ori nu era țața Maria sau moș Niculae Tebeică acasă.
Mergând așa, ca prin vis, o văd pe drum pe Bitina, străbunica mea dinspre mamă, o femeie frumoasă încă, chiar și așa ninsă de vreme, care a purtat văduvia de la tinerețe până la bătrânețe, venind la adunat de zarzăre la grădină, trăgând după ea și vaca pe care o aducea la păscut. Altădată, m-aș fi ferit din calea ei, ca să nu mă vadă și să-mi dea vaca de lanț sau vreo găleată în mână și să fiu nevoită să mă fac părtașă la cea mai plictisitoare  meserie din lume, atunci ca și acum, adunatul zarzărelor de pe jos, din iarba deasă sau de printre ștoflecii de buruieni cosite. Acum, nu m-am mai ferit. Am lăsat-o să treacă pe lângă mine și am privit lung în urma ei…Curios, nici nu m-a băgat în seamă.  Măi să fie!…și pornesc la drum mai departe. Fac doi pași și dau nas în nas cu mama Vica,  mătușa mea, sora bunicului. Venea încet, odihnindu-se din loc în loc, căci se deplasa greu, din cauza piciorului beteag. Convinsă că de data aceasta trebuie să fac cale întoarsă am stat pe loc, asteptând …învitația la adunat de zarzăre. Nici ea nu m-a băgat în seamă…
E ceva, mi-am zis în sine și am plecat mai departe . Pun ochii pe țața Maria Moața, așezată pe păticul de la poartă. I-am dat bună ziua, dar nu mi-a răspuns.  Am ridicat din umeri și mi-am continuat drumul  privind lung în curțile vecinilor.
Dar în locul caselor arătoase și al gardurilor frumos aliniate, cu ochii minții eu văd gardul șerpuit, cu șiplcile rare…  din loc în loc lipsă….și căsuța cu prispă a Grafei și a lu” Chilibristu , și parcă …da chiar îi văd și pe ei, deoparte și de alta a ușii de la intrare, tainind sau dând peste cap vreo cinzeacă de țuică…cumpărată în dator de la bunicul …că tare le mai plăcea! Peste drum, la fel ca și cealaltă, o căsuță ca din povești, a lu” Oncelică, case tipice satului românesc de altădată, cu ușa de la intrare înfundată, din scândură lată, bine încherbălată.
Merg  mai departe și văd oameni adunați duminica și în zile de sărbătoare la ,,Hora din poiană”de la Nae Mateescu, unde pe vremuri existase o renumită cârciumă, a lui Ion Mateescu , văd și cișmeaua îngropată. de unde puteai să iei apă când presiunea era scăzută și nu curgea la cele de suprafață .
Aici simt nevoia să fac o lămurire pentru cei care nu știu: pe vremea copilăriei mele, exista apă curentă  în comună, grație unei exploatări petroliere din apropiere.
Mai văd cu ochii minții și magazinul de la Cantoneru, și îl văd pe drum venind pe Sande a lu” Ogean cu nelipsita lui tobă, și pe Lionora cu coșul plin de ,,bombonate aromate”, îmbrăcată ca o…florăreasă…așa cum numai la București vedeam eu câteodată!
…Și o mai văd pe Constantina lu” Ogean, la care rămâneam cu gura căscată ascultându-i cântecele lăutărești , o adevărată Romica Puceanu de Produlești, întotdeauna îmbrăcată cu rochii de oraș, cu paiete și decolteuri adânci, unde se așezau ,,sutele” primite de la nea Vasile Coconașu, ori de câte ori susținea câte un recital numai și numai pentru el la MAT-ul din sat, iar de multe ori îl însoțea chiar și acasă, spre disperarea nevesti și bucuria noastră, a copiilor din vecini, care stăteam lipiți de ulucile gardului privind printre crăpături , când Genica, fie-sa, o fire mai autoritară nu ne primea în curte sau ne lua preferențial!
Mă întorc ,mă opresc în poartă, dar nu intru. Măsor cu privirea șoseaua spre Broșteni și mă las din nou învăluită de amintiri. Închid ochii și văd curtea imensă , plină de iarbă și casa minusculă a Elizei, casa mare și impunătoare a lui Tudorel și a soției lui , Margateta, o familie provenită în sat prin nu știu ce împrejurări, …nemți la origine ,al căror nume de familie era ,,Nainer” .Trec cu privirea peste pod și văd încă o casă mare, arătoasă, a lui nea Ionel moraru,care făcea parte din aceeași familie, Nainer. ….Pe drum o văd pe mamarea mea, Veta , desculță, cu fusta întoarsă pe dos peste cămașa albă cusută de mâna ei din pânză de casă și cu nelipsitu-i tulpan alb cu colțișori venind cu vreo sticlă de lapte și câteva ouă, poate de multe ori luate pe furiș, să mă tragă și să-mi descânte de brâncă….
…Îl mai văd pe Moșicu, venind cu nelipsitu-i toiag tras peste șale pe după mâini și cu flanelul lui  de lână, ros de atâta purtat,…pe nea Ionică Croitoru, așteptându-mă să îmi pună eternele întrebări ,… pe nea Marin Elefantu, un munte de om,…pe Miticuță Guțoiu care în drumul lui spre nea Tănase frizerul, pe Baltă, făcea de fiecare dată și la dus și la-ntors, popas la bunicul meu Gogu, care îi era unul dintre copii…
….  Și mă văd pe mine trecând puntea pe Grivița, la tanti Vasilica , mătușa mea croitoreasa, după resturi de materiale din care făceam rochii la păpușile din plastic cumpărate de la tanti Maria de la magazin, …dar când dau să intru în curte, o văd pe mama Vica, o femeie cu mintea ageră și descurcăreață, mai ceva ca un bărbat. Îmi plăcea tare mult să îi spun ,,sora Vica”, așa cum îi spunea Bitina…căci ele erau surori.  Doamne câți și câte îmi vin acum în minte!
Oftez și intru în curte la mine. Parcă nimic nu mai e cum era când am ieșit pe poartă!  Fac ochii roată și văd casa cu prispă , cu tindă și odaie, văd celarul de lângă ea, văd lavița de sub măr, bicicleta ,,Tohan” a tatălui meu, evident CFR-ist, îl văd pe el trebăluind prin curte, însoțit la fiecare pas de Țuți, câinele mic, alb și cu pârul cârlionțat, adus de la București… văd pârleazul dinspre bunici și câinele cel negru legat lângă el, îl trec și îl văd pe bunicul lucrând un cojoc sau vreo căciulă din blană de oaie, căci printre multe altele era și meșter cojocar!…. Mă uit peste gard și văd pe vecina Vasilica cum încingea tigaia de tuci cu picioare, în care făcea jumări din două ouă și o strachină de terci , jumări din care ….sătura mai mult sau mai puțin….șapte inși ( unul dintre inși… fiind eu) . Era un fel de a mânca mămăligă prăjită cu mămăligă . Căci de fiecare dată, lângă cratița așezată în mijlocul mesei cu trei picioare, răsturna o mămăligă, care până sa iasă aburul din ea se termina. Și ea și jumările, iar cratița nu se spăla niciodată! Nu de alta, dar cu nici un detergent de vase ( de care pe atunci nu era nici pomeneală), nu putea ieși mai lustruită decât de șapte mâini vrednice de a duce la gură!
Doamne….ce vremuri! Ce puțin aveam și cât de multe regrete am azi! Poate e paradoxal, dar m-aș simți mult mai bogată sufletește și spiritual să am ce nu am, și să nu am ce am acum!
Am intrat în casă, și abia atunci am realizat că pe bunica și pe maică-mea nu le văzusem printre amintiri. Ele erau ocupate, se uitau la televizor….făceau parte din prezent….pe mine dorul mă copleșește….dorul de trecut….și. ce mai doare!

Din volumul  „Amintiri și născociri”, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2018.

Flori Bungete