Oameni…locuri…fapte…tradiții ….și obiceiuri, toate strânse la un loc, în amintiri. Amintirile copilăriei mele, care mă însoțesc pretutindeni, scormonind adesea prin cotloanele minții după oameni dragi, care mi-au marcat anii copilăriei, așa cum au fost ei, poate de unii stigmatizați, dar de mine , de copilul de odinioară îndrăgiți, iubiți și respectați, căci ochii unui copil nu văd chipul omului înainte de ai cunoaște sufletul, nu văd defectele fizice ale unui om înainte de ai vedea calitățile, nu pot privi cu ură înainte de a privi cu dragoste.
Un astfel de copil am fost și eu. Mă atașam foarte mult de oamenii buni la suflet, indiferent de cum arătau, de ce defect fizic aveau, de cât de săraci erau: am trăit cu ei și printre ei, și nu i-am perceput niciodată ca fiind ,,altfel”. Erau și ei ca și mine, copii Domnului, și cum nu eram făcuți toți în aceeași zi, nu puteam fi identici.
Și ce am observant eu, pe parcursul anilor, e faptul că atunci, ca și acum , oamenii ,, altfel” sunt mult mai buni, mult mai modești, mult mai iubitori.
Și ca să revin la amintiri, amintiri legate de oameni și obiceiuri, am să încep cu câteva versuri dintr-o poezie, scrisă cu ceva timp în urmă:
Când piatra de ger crăpa,
Cine credeți că venea?
Flăcăi mândrii de prin sat,
Cu busuioc la udat!.
Acum cât de mândrii erau sau nu, nu mai contează, important e faptul că veneau cu IORDANUL în dimineața zilei de Sfântul Ion, obicei menținut și până în ziua de azi, sub o altă formă, mai stilizat, mai comercial. Dar asta-i altă poveste!
Cert este că nici atunci, în copilăria mea, nu era stereotip. Diferea de la un sat la altul, din anumite puncte de vedere,dar esența era aceeași. De exemplu, la mine, la Produlești, băieții își împodobeau doar căciulile, pe când la Broșteni, sat aparținător comunei, se îmbrăcau în costume populare autentice, ceea ce pe mine mă fascinau. De aceea îmi făcusem un obicei în a mă duce de cu seară la ,,mamarea”, bunica din partea tatălui , pentru a putea fi ,,iordănită” de ceata de băieți îmbrăcați ca de o adevărată sărbătoare. Și mai târziu am aflat eu că erau și foarte bine organizați, nu era o adunătură de oameni plecați haihui. Se știa din timp cine face parte din grup, mergeau la biserică în ziua de Bobotează, asistau la slujbă și la sfințirea apei, după care primeau de la preot găletușa cu aghiazmă și busuioc pentru udat. În plus, în ceată, fiecare avea rolul lui. Găletușa era purtată de o anume persoană care era responsabil și cu udatul, altul, ceparul, cu strângerea banilor pe care îi primeau, alții cu datul în sus…ce mai, organizare nu jucărie.
Treceau pe la fiecare casă, să ,, iordănească” copiii și fetele mari, pe capul familiei și musai pe cei cu numele de ION. Mai făceau și câte o nefăcută. Dacă cineva avea fată de măritat și nu ieșea să cinstească iordănitorii și să o,, dea în sus”, aceștia îi luau poarta mică de la drum și o piteau. Era și veselie, mai ieșea și cu supărare…
Mergeam să dorm, cum spuneam, la ai mei , peste gârlă, în crâng și așteptam cu nerăbdare, împreună cu verii, să vină Codin, să ne dea în sus.
Codin, era un unchi de-al nostru, vecin cu ei, scăpat ca prin minune de la o boală care pe-atunci ori te curăța, ori te lăsa cu sechele. Pe el, nu l-a curățat, dar nici prea bine nu i-a fost. Rămăsese aproape surd. Dar din fire fiind un pic mai șugubăț și pus pe șotii (poate asta l-a și ajutat să ,,sară groapa”), era acceptat în rândul celorlați, cu toate că mulți îl ignorau, considerându-l …altfel,fără a vedea bârna din ochiul lor. Era un bun povestitor, și la tot ce ,,îndruga”, bun sau rău, noi rămâneam cu gura căscată , căci orice întâmplare banală (adevărată sau nu ) o povestea cu atăta crez, încât ajungea și el să creadă că e adevărat, darmite noi. Îi plăceau copiii și ne ura cu atâta drag , când ne sălta spre cer, să creștem mari și sănătoși, încât dacă mă uit acum la noi, nepoții lui, chiar aș zice , cum se spune prin popor, că a avut,, gura aurită”, căci am crescut nu ne-am jucat și mulțumim lui Dumnezeu, și sănătoși am fost. Și să se roage, zic, Codin, de acolo, de unde o fi, pentru noi să ne țină și de-acum-nainte!
Îmi amintesc cu drag de odăița mamari, dată cu var scrobit, cu pământ pe jos, cu ușa și geamul mic vopsite cu albastru, cu cele două paturi cu picioarele bătute direct în pământ, de saltelele umplute cu iarbă mare cosită de pe malul gârlei sau paie de grâu, de pernele lungi, îmbrăcate cu fețe țesute în război și umplute de asemenea cu paie, de masa joasă cu trei picioare, de scăunelele scobite, tot cu trei picioare, de ciorba de țipar prins în vârșă la jirlău, de sărăcia ei, cum ar spune unii dar eu spun că așa săracă cum a fost, a avut demnitate A crescut patru copii singură, rămasă văduvă la nici treizeci de ani. A muncit, cu două palme de muiere și le-a asigurat ziua de mâine. Căci are Dumnezeu grijă să le orânduiască pe toate. Ei i-a dat un dar,așa cum spuneam eu,în versuri…
,,Și-a plâns tristețea și amarul
Și soarta blestemată,
Că i-au rămas patru copii
Să crească fără tată.
Cu poala i-a crescut pe toți,
Muncind cu trudă multă,
Că i-a dat Dumnezeu un dar:
La toate pricepută!”
Căci ea era un fel de om bun la toate. Un adevărat maistru de ceremonii!. Nunți, botezuri, înmormântări, pomeni , nu se făceau fără Veta, descânta de deochi și de brâncă, dădea cu bobii, facea săpun, punea ventuze…ce mai, policalificată…la locul de muncă. Pe la școală nu trecuse deloc, însă de îndemnat pe noi, nu avea două guri să ne toace la cap toată ziua să punem burta pe carte, să ne fie bine în viață, zicea ea,și zicea bine,nu degeaba era …la toate pricepută!
Oameni,locuri, fapte, tradiții, obiceiuri și….amintiri!

Flori Bungete