În sfârșit venise ziua cea mare pentru toți elevii claselor de vioara… Examenul sfârșitului de semestru secund al anului școlar. Cu gândul la vacanta de vara, la mare sau poate la munte, la piscinele complexului de natație municipal sau la tari străine, fiecare după caz și posibilități, ne-am strâns în amfiteatrul scolii pentru un ultim efort ce avea sa incununeze munca noastră din acel an.
Cu picii adunați în jurul meu, m-am asigurat ca fiecare este acordat corespunzător, i-am încurajat zicandu-le ca totul va fi bine și încrezători fiind în reușită noastră, am început examenul.
Rand pe rand, vitejii mei și ai colegilor de catedra și-au expus în fata comisiei abilitățile muzicale, unii mai bine, alții mai puțin bine dar per total satisfăcător pentru toată lumea. Mai aveam un copil de clasa a 3a și terminam cu ai mei. Nu îmi era teama decât de un singur lucru la el…. Pustiul era pe cât de talentat, pe atât de repezit. Conștient fiind chiar și la acea vârstă de ușurința cu care asimila noutățile, simpaticul meu „Gigel” devenise încrezut, una din pasiunile sale fiind sa își terorizeze colegii de clasa cu schema „ia uite cât de repede pot sa cant eu, tu poți?”
Deși observasem acest tip de comportament de-a lungul anului, comportament ce în mod straniu nu îmi era necunoscut, amintindu-mi de anii copilăriei mele, am evitat sa fac prea mare caz de el, multumindu-ma sa îl mai temperez din când în când pe micul meu vitezoman când vedeam ca se apropie de viteza la care ne-ar fi luat radarul.
„Urmează Gigel, clasa a 3a, Dans Țărănesc de Dimitrescu”. Vocea șefului de catedra ne-a făcut așadar introducerea. Înainte de a urca pe scena am sintetizat în 3 cuvinte toate temerile mele în ceea ce îl privea: „NU TE GRĂBI!” Întrat pe urechea dreapta, sfatul meu a găsit-o fără probleme pe cea stânga și fără prea multe ocolișuri a ieșit pe acolo cam cu viteza cu care a început croitorasul meu piesa. O știa atât de bine, o repetasem de nenumărate ori, a fost chiar și la un concurs cu ea… Însă în acea zi de iunie Gigel a apăsat accelerația pana la podea dornic sa își exploreze limitele universului sau muzical. A făcut-o praf și pulbere, la un moment dat nu se mai intelegea nimic din ea, panicat de haosul care ieșea din mâinile sale a uitat niște repetiții, a sărit niște volte, a repetat unele pasaje care nu trebuiau repetate, ce sa mai…Dimitrescu nu avusese nici pe departe o asa imaginație când a compus-o.
Stăteam pe scaun în amfiteatru copleșit de admirație pentru profesorul de acompaniament care pe neanunțate își dădea doctoratul în corepetitie în acele clipe…S-au alergat pe parcursul celor 2 pagini cât măsura partitura micului meu violonist, s-au regăsit, iar s-au alergat…la un moment dat acest du-te vino devenise mai palpitant decât examenul în sine….ne uitam toți fascinați, cu nostalgia cu care ne-am fi uitat la un episod din celebrele desene animate cu coiotul și road-runner…
Într-un final, au terminat iar Gigel rosu la fața a zbughit-o de pe scena în graba ce îl caracteriza atât de bine, uitând și de reverență și de tot. N-am avut încotro și i-am dat 10. Corepetitorului. Pentru Gigel erau în discuție note care nu i-ar fi făcut cinste.
Intuind drama ce se desfășura în acele clipe în sufletul lui, m-am dus după el și l-am găsit plangand în clasa. „Ce s-a întâmplat?”, i-am dat eu ocazia sa spună ce are pe suflet. „M-am, m-am, m-am grăbit….” spuse el printre suspinuri. „O sa iau notă…hâc…mica…si o sa ma… O sa ma certe tata” continua el, cu doua rânduri de lacrimi de crocodil curgându-i pe față. Orice dojana ii pregătisem s-a topit instantaneu. Drama lui de acum îmi trezea amintiri de demult, din vremuri când tăiam coarda la vioara cu foarfeca doar ca să nu studiez, puneam cioburi pe asfalt ca să facă profu pană la mașină când venea la noi acasă sau îl pacaleam pe taică-miu săptămâni întregi cu o înregistrare de-a mea data la maxim la casetofon, ca să se audă pana în bucătărie ca „studiez”.
Îl înțelegeam mai bine decât putea el sa își dea seama. L-am ajutat sa își pună vioara deoparte, am deschis dulapul și acolo aveam o bomboana de ciocolata primita mai devreme de la o fetita care își serba ziua de naștere în acea zi. I-am dat-o lui, sa îl îndulcesc puțin. După ce s-a mai calmat, l-am luat sa ii povestesc ceva. Ii plăcea sa ma asculte iar eu ii povesteam cu aceeași plăcere cu care vi le împărtășesc și vouă.
Va urma.
Prof. Ciprian Râvnic
